LUMEA LUI DEDE'S

Obiceiuri

Vechile apucături revin în viaţa unui om când se aşteaptă mai puţin. Asta mi se întâmplă şi mie. De o săptămână am reintrat în febra teatrului radiofonic. Descoperind recent un filon  de piese, mai vechi sau mai noi, am servit cantităţi consistente, în ultimele 7 zile am ascultat aproximativ 25 de bucăţi, clasice, cu tentă comunistă, comedii, drame. Gogol, I. Valjan, Sebastian, Muşatescu, Goldoni, Mrozek, Shakespeare, Moliere… i-am invitat pe rând pe la mine şi m-am simţit foarte bine alături de ei. Apucături.

Bănci

Banii noştri sunt pe mâini bune. La concluzia asta am ajuns cu mai mult timp în urmă, dar un episod petrecut în această săptămână mi-a întărit convingerea. Cum în urmă cu 3-4 ani de fier să fi fost şi nu aveai cum să nu te pricopseşti cu un credit, om din carne-sânge şi oase am păcătuit şi eu băgându-mi în casă niscai utilaje electronice pe care să le plătesc în mai multe rate. Multele rate au fost plătite iar la sfârşitul acestei luni trebuia să dau banii pentru ultima. Aşa că plin de încredere am mers la cel mai apropiat sediu ca să scap de obligaţie. Respectuos i-am comunicat casierei că ne vom vedea pentru ultima oară şi să-mi spună cât mai am de plată, aşa ca de final.

-145 de lei.

-Cam mult, e dublul ratei.

- Staţi să mai verific o dată( amabilitate nene). Da, atât este pentru că în iunie nu aţi plătit.

-Ba am plătit, am şi chitanţa acasă. În 5 minute vă pot demonstra.

- Staţi să mai verific o dată( amabilitate nene). Da, nu mai aveţi nimic de plată.

-Păi cum?

-Păi în iunie aţi plătit tot şi a fost închis şi contul.

-???Deci nu mai am de plată. Dar contul poate fi închis fără să mă întrebe cineva Ştiu că am şi un card de la dumneavoastră.

-  Staţi să mai verific o dată(amabilitate nene). Da, aveţi un card, dar văd că nu l-aţi folosit.

-Păi nu-mi trebuie.

-Dacă vreţi să vă închideţi contul puteţi face o cerere.

-Azi nu. Dar nu era închis?

-  Staţi să mai verific o dată( amabilitate nene).

……………………………………

Dialogul este în proporţie de 99% real. Parcă eu am mai debitat câteva tâmpenii, dar nu vreau să mă dau cocoş, risc să ajung la cazan.

Şi C(h)e

Căzut în patima revoluţiilor, pe care să le fac din fotoliu, nu puteam să ratez ultimul film depre Ernesto Che Guevara. Aşa că am servit Che: Part one, filmul lui Soderbergh. Din start spun că nu sunt un fan al doctorului argentinian.  După ce vezi pelicula te întrebi însă cum oare poate fi răsturnat un regim de către un tip plin de ticuri şi care se comportă ca o semicaricatură şi de un astmatic, care pufăie non-stop trabuce. Că s-a ocolit triumfalismul revoluţionar e clar dar am impresia că s-a căzut în extrema cealaltă. Mă aşteptam la mai mult ca să fiu sincer, cu revoluţionarii din film nu aş pleca să mă lupt nici măcar cu o gaşcă din Ferentari. Dar poate că aşa stau lucrurile în realitate iar viziunea mea este dată peste cap de cărţile de istorie (deformată) pe care le-am ingurgitat. Ca să ştii cum stă treaba cu o revoluţie trebuie să trăieşti una (aşa ca Ion Iliescu).

Filmul merită văzut, măcar aşa unii află ce e cu faţa aia de pe tricouri.

Viva la revolucion

Brusc, fără preaviz, m-a apucat o scârbă totală de clasa conducătoare.  Mă gândesc că o revoluţie nu ar strica, puţină agitaţie i-ar mai trezi la viaţă. Cât să îi mai suporţi? Unul râde ca un oligofren cu şi fără motiv, altul e mai rău decât moartea, cum vede o coasă pune mâna pe ea şi începe să taie, taie ce apucă. Al treilea, cu fundul în câte luntrii poate nu e credibil nici dacă şi-ar juca viaţa încă odată. De doamnele cu doctrina în păr şi piept nu are rost să zic ceva. Cum e clar că nu ştiu de ruşine sau de vorbă bună altă cale nu văd. Să punem fiecare mâna pe câte ceva ( pe vremea lui Horea era cu coase, furci topoare) şi să trecem la acţiune. În primă fază am vrut să pun mâna pe tastatură, mi-am dat seama că este ineficient. Aşa că am decis să mă înarmez şi să trag. Sunt om de acţiune, ce naiba. Aşa că am tras vreo două pahare de vin rece şi parcă m-am mai liniştit.  Dacă mai trag încă două îmi dau seama că avem exact politicienii pe care îi merităm. După 2+3 sticle cred că voi fi la fel de lucid ca ei şi voi concepe planuri anti-criză. Viva la revolucion! Che Guevara e cu noi.

foto: Dede, revoluţionar de apă dulce (merge şi sifon) cu mult vin.

Drum fără pulbere

P.S. (la nimic)

În dreapta este viittorul sediu al Primăriei Capitalei.

R1

R1.Aşa se numea locul unde am mâncat în primii doi ani de studenţie. O cantină imensă unde serveau masa doar “căminiştii”. Cartela se cumpăra la începutul lunii şi în fiecare zi, dimineaţă, prânz, seară mai rupeai câte o bucăţică din ea şi primeai 3 feliuţe de pâine plus un ceai  sau o ciorbă cu un piure leşinat. Erau cele mai proaste mâncăruri, dar trebuie să recunosc că în nici un loc nu am mâncat cu mai multă poftă.  Ulterior s-a renunţat la cartele (atunci am început să mănânc şi în R3), s-a renunţat şi la jumătate din cantină (a apărut clubul Maxx) iar de ceva timp s-a renunţat şi la geamuri în urma unui incendiu (aşa cum s-a întâmplat la toate cantinele din Regie).  Mai nou văd că au apărut şi sedii de bănci, pe vremea cartelelor nu aş fi înţeles rostul unei asemenea instituţii, nu aveam bani nici de dat nici de luat.

După furtună

“caci rămâne stânca, deşi moare valul…..”

de unde atâtea stânci în 2009, merge şi cu scoici.

Protest

Pe zi ce trece înţeleg tot mai puţin din ce se întâmplă în jurul meu. Asta nu mă împiedică să mă amuz. De dimineaţă am văzut o ştire care mi-a plăcut teribil. “Florin Piersic, prezent în Maramureş la invitaţia unui nepot al său care administrează un complex turistic la Dăneşti, a plecat în cursul zilei la o plimbare cu trăsura, iar în drumul său, prin zona numită Valea Bulzului, acesta a dat peste un grup de localnici care protestau faţă de începerea lucrărilor de exploatare la o carieră de piatră”. Ce s-a întâmplat după aceea? Piersic s-a pupat cu toată lumea, după care s-a servit palincă asezonată cu slană şi ceapă, s-au spus bancuri şi în final fiecare a plecat acasă la el. Protestul? Poate altă dată.

Mircică

Azi am călătorit alături de Mircică, mama lui Mircică (de la care am aflat că îl cheamă Mircică) şi sora lui Mircică. Cine este Mircică? Un băieţel blond, cam de 5-6 ani cu un sfert din dinţi lipsă şi trei sferturi cariaţi. Mai multe nu ştiu despre el, dar asta nu m-a împiedicat să-l remarc repede. Înarmat cu un pistol cu apă şi un pumnal din plastic, a acţionat cu ele tot drumul rostind obsesiv un singur cuvânt valabil pentru toţi, inclusiv pentru el: mori! S-a sinucis cale de 7 staţii de 15 ori, de 10 şi-a proptit pistolul la tâmplă şi a tras fără milă iar de 5 ori şi-a tăiat venele. De fiecare dat spunea simplu: mori! Între două sinucideri se ocupa şi de mamă şi sora, cu focuri scurte: mori, mori. Încercările mamei de a-l potoli au dus la un adevărat genocid, toată lumea din mijlocul de transport şi din maşinile care-l depăşeau a fost executată. Simţind că îi dau atenţie la final mi-a făcut o dedicaţie specială,  şi-a îndreptat pistolul spre fruntea mea (eram la acelaşi nivel, eu stăteam pe scaun) mi-a zâmbit cu dantura-i aflată în plin proces de transformare şi  a spus din tot sufletul: mori!

Rugăminte

de D. Bojin

Mă scol proptit în dinţi, copil neînfricat

Doar limba-mi mai scaldă gingiile uscate

Am inima ascunsă pe undeva prin  spate

Iar sufletul îmi şade, cumva, împachetat

Opreşte timpul,  drag cârmaci

Nu mai dansa în juru-mi cu lopata

Mi-aş umple gura ca să taci

Şi m-aş ascunde singur-n toată groapa

 Nu ţi-e de-ajuns, nu ţi-e prea mult?

Că poţi strivi şi munţii dacă vrei

Că poţi sălta oriunde, neîncetat

Când poţi atâtea, nu-i păcat

Să zăboveşti  în ochii mei?