De partea legii, telegrafic
Mega petrecere la ultimul etaj. Nişte chiriaşi zglobii, tineri şi cu pofta de viaţă, sărbătoresc ceva. Pe la 19.00 servesc ciorbă cu başii de la muzica house. Pe la 23.00, Napoli îngenunchează pe Chelsea în ritmuri braziliene la modă. La 1.30 o horă românească, asezonată cu hăulituri de sfârşit de lume şi tropotit getic, îmi ridică pătura de pe mine şi provoacă o vibraţie interesantă a geamurilor. Precizare, între mine şi sursa de zgomot se mai află încă două etaje, şi teoretic încă două victime. La 2.30 sun la poliţie, dar îi aud cu greu pe cei de la capătul firului imaginar, Joe Cocker mai comite un streaptease. Destul de rapid sosesc doi tineri poliţişti. Mă interoghează temeinic, intrigaţi de faptul că, de ce, tocmai eu, aflat la ceva distanţă de petrecere, m-am găsit să reclam. Scot buletinul, dăruiesc explicaţii, îmi calmez soţia, mă jur că nimeni nu m-a informat că blocul sărbătoreşte ceva, cerşesc un strop de linişte. După 10 minute de discuţii cu mine, reprezentanţii legii se deplasează la uşa petrecăreţilor. După maxim un minut îi văd pe poliţişti cum părăsesc incinta în pas sprinţar. Cu mine au fost lungi, cu ei scurţi. Muzica tace, petrecerea continuă bubuituri de picior şi discuţii urlate. Eu fac procese… de conştiinţă. Ca de fiecare dată, în raport cu instituţiile, sunt aşezat pe locul mortului. Să-mi fie liniştea uşoară!
