Acolo unde cred că eşti
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci
Adăugat la rest mereu
Şi nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge alb e orice drum
Şi alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un şal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Şi fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo unde cred că eşti
Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă priveşti, dacă asculţi
Dacă mai înţelegi ceva.

Ele nu se mai feresc de mine
Mă numesc “cel care aduce nămol”
Şi-şi văd înainte de nudismul lor.
De fapt eu nici nu le mai bag în seamă,
Le numesc “femeile care se înămolesc”
Şi mă gândesc la ale mele.

Uneori mă apucă din senin
O pofta grozavă de înjurat.
Dumnezeii tăi de viaţă
De tinereţe
De bătrâneţe
De fericire
De iubire
De căsătorie
De ideal.
Toţi acesti dumnezei
Se prefac în nămol de bună calitate.
În orice caz femeile îl găsesc foarte bun
Şi se ung cu el.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Copii de ţărani

(Adrian Păunescu)

Poemul acesta îl scriu într-o noapte,
Puţin după ziua de treizeci de ani
E-un scrâşnet, un plânset, un geamăt de şoapte,
Căci e pentru voi, fii curaţi de ţărani!

Când ţara îndreaptă şi legi şi-a sa cale
Când sus în idee nu-i loc de abuz
Mai sunt de-mplinit şi la capăt de dus,
Dorinţi izvorând din nevoi sociale.

Şi una e-aceea că încă la ţară,
Nu-i şcoala făcută cum e la oraş
Că fiul ţăranului, totuşi nu poate,
Intră-n facultăţi cu acelaşi curaj.

Eu ştiu câte lucruri în ţara sunt gata
Şi câte vor fi, dacă suntem cuminţi.
Dar una e dacă director e tata,
Şi alta e, dacă-i ţăran de la Vinţ…

Eu iată, priviţi, sunt un fel de director
N-aveţi nicio grijă că vă voi minţi
Am şi eu copii ce pot fi de bani gata
Cu toate-i îndop, pentru că-mi sunt copii.

Dar ţara sta-n alţii întâi, şi pe urmă
În fiii aceştia de directoraşi
Nu, satele noastre nu sunt tristă turmă
Ce lână şi brânză trimite-n oraş!

Producţia lor cea mai sfântă sunt fiii!
Lor li se cuvine răsplata de preţ.
Ţăranii dau aur, când dau României
Curăţii lor fii, rod al unicei vieţi!

continuare art.

-Ceva engleză tot ştiu. Fata mea predă engleză la o grădiniţă particulară.

-Tu nu înţelegi că fimea predă engleza la Universitate, la stat? Despre asta e vorba. Asta e diferenţa între noi!

Am trecut mai departe, nu puteam interveni în discuţie, fata mea e abia în clasa a 4-a. Trebuie să recunosc că la scurt timp m-am surprins uitându-mă de sus la un tînăr care încerca să-şi înveţe fetiţa să meargă pe aleile parcului. Era clar că stătea prost cu engleza.

E tribul roboţilor.
Ei îşi sculptează pereţii peşterii
cu oasele celui din urmă
computer.
Pietriş de roţi dinţate
le sună sub paşi
şi-apoi se strâng în jurul
focului mic, al ultimului
bec de lanternă,
aruncă-n frigare
ultima halcă
de fier ruginit
şi ling de pe cuarţuri
cu limbi de ceasornice,
urmele ultimului om.
Noaptea
ei încă îi mai visează
pe oameni…

Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
”Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vîrful ei,
de ce să-l spargi?”

Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva