Dacă din întâmplare mai aud şi o melodie franţuzească şi văd doi bătrâni naufragiaţi în plin 2011, atunci e toamnă totală în ceea ce mă priveşte.

Ca orice colecţionar de bricege, care se respectă, din când în când le mai şi ascut. Pe rând, evident. Ultima vizită la tocilar, un atelier în zona Pieţii Matache, mi-a dat puţin sufletul prin piatra groasă şi dură a vieţii. Într-o încăpere mică, friguroasă, plină de lucruri vechi, de la tablouri şi aparate de radio până la discuri şi scaune obosite, un bătrân şi o bătrână înceracă să ţină în picioare o minusculă afacere. Doamna preia comenzile şi încasează banii, iar el face treaba propriu- zisă. Probabil pentru a tempera un posibil tremur al mâinilor, care i-ar distruge munca, domnul are braţele legate de două cârje bătrâne, tabloul de ansamblu fiind de o tristeţe incredibilă.

Motorul toarce încet, Yves Montand îşi face numărul de dincolo de moarte, domnul ascute, eu ascult, doamna este amabilă cu toată lumea care îi trece pragul invocând faptul că “e criză doar de bani, nu şi de vorbe bune”, iar, la final, eu simt că mă aflu într-un loc care nu mai are nicio legătură cu această lume şi aceste timpuri.

Ascultaţi puţin melodia de mai jos şi veţi simţi altfel toamna.

Yves Montand – Les Feuilles Mortes

.

.

.

.

.

.

.

.

The Connells – ’74-’75

PS

În caz că nu mă reperaţi, am pantaloni scurţi, părul mare şi uşor ondulat, un tricou cu fotografia lui Dobrin pe piept şi mă aflu la fix 2 metri în spatele fotografului.

Nici sistemul sanitar nu este unul de neglijat. Dincolo de orele de aşteptare pe la diversele cabinete, două chestiuni m-au şocat. Medicul specialist îmi transmitea oral indicaţii despre cum trebuie pusă mâna în ghips, acest lucru urmând să-l facă o asistentă, care nu era de faţă, într-o altă sală. Când am încercat să transmit preţioasele cuvinte asistentei, aceasta m-a oprit ofuscată, în mână ţinea radiografia pe care nu s-a uitat o secundă, spunându-mi “vă rog să mă credeţi că după 30 de ani ştiu ce am de făcut”. Am tăcut ruşinat pentru ca după un minut ochiul vigilent al soţiei  să constate că punea ghipsul în cu totul alt loc decât unde trebuia. Într-un final am reuşit să o conving că nu cred că dacă pe dânsa o doare capul o poate ajuta o frecţie la piciorul scaunului.

Bonus

Ca un mare maestru al ratărilor, am eşuat lamentabil în încercarea mea de a ajunge la concertul Scorpions, unde aveam şi acreditare. O vară de neuitat (1991) este asociată în mintea mea cu două melodii celebre: “wind of change” (Scorpions) şi “rhythm of my heart” (Rod Stewart).

Una din cele mai bune melodii de pe ultimul album Scorpions: LORELEI.

Îmi place luna decembrie, cu tot cu viscole.

În urmă cu două zile am simţit un scurt circuit  în autobuzul 368 când din spate am auzit o vocea gutural cavernoasă, care îmi suna mai mult decât cunoscut şi venea din străfundurile copilăriei. Minute bune m-am uitat la omul care nu-şi trăda deloc vârsta şi într-un final l-am întrebat, simplu, dacă el este cel care l-a jucat pe Codin. I-am provocat un râs care zguduit geamurile autobuzului. Într-un final s-a mulţumit să-mi ofere o întrebare în loc de răspuns: ” Dar dumneata câţi ani ai?”. Chiar aşa, câţi ani puteam să am în faţa lui Codin.

PS

Din când în când mă mai joc şi aleg la întâmplare o carte din bibliotecă. Astăzi mâna s-a dus direct la volumul Chira Chiralina, scris de Panait Istrati. Puţin mai târziu am deschis radioul şi la Radio România Cultural tocmai începea „Panait Istrati: Omul -Ecou”. E clar că sunt nişte semne, dar habar nu am să le interpretez.

Textul l-am terminat aici.

Ieri căutam cu cu febrilitate un număr în agenda telefonului, cu o mână dreaptă de chirurg ieşit la pensie. Cum stânga nu vroia să şomeze, scotocea prin geantă după o bomboană mentolată.

Îmi place să am respiraţia proaspătă chiar şi când vorbesc la telefon.

Dinspre stânga mi-a venit brusc un semnal alarmant, telefonul nu se afla în lăcaşul lui. Eram în autobuz, exista posibilitatea să-l fi uitat sau pierdut. Cum nu mă pierd uşor cu firea, evaluez scurt situaţia şi îmi dau seama că în mâna dreaptă am un telefon. Asta mă poate scoate din impas. Nu îmi rămâne decât să  sun şi să constat pe unde se află telefonul, în cazul în care răspundea vreun coleg. Drumul de la gând la faptă e scurt, dar suficient de lung ca să-mi dau seama că nu-mi ştiu numărul. Alt impas. Între timp creierul iese din pauza de masă şi mă ajută să reevaluez totul, telefonul pierdut de mâna stângă era chiar acela pe care îl ţinea dreapta.

Dacă nu m-aş fi îmbolnăvit de cinste în copilărie aş fi putut să fac  carieră în politică sau afaceri, la mine stânga nu ştie ce face dreapta.

Saskia&Serge

Mâncătorilor de serviciu(din ambele tabere, lăudători şi detractori) le doresc poftă bună. Un singur minut dacă ar privi lucrurile la modul personal şi-ar da seama cât de deşănţat e tot ceea ce fac. Dacă nu ştim să respectăm (măcar) moartea, e clar că suntem incapabili de vreo formă de respect.

Cu respect, DD!

La groapa lui Laie (versuri Octavian Goga)

De-abia plecasesi (versuri Tudor Arghezi)