de D.Bojin

Gunoaiele ne zgârâie iarba uscată
Copacii  ne cresc dimprejur laolaltă
Printre ei construim largi cărări apucate
Aflate acum dar demult preumblate

Mai avem cuvântări nerostite
Deşi e apus de când totul e spus
Plângem pe rând cu suspine ferite
Deşi nimic nu rămâne ascuns

Mai zburăm, mai  plecăm cu gândul departe
Dar zărim tot mai greu ce ne este aproape
Intrăm prea târziu în anii de viață
Ieșim prea rapid să ni-i și amintim

Cumpărăm timp cu datorii neplătite
Gaj punem viața cu anii puțini
Socotim, împărțim,
Adunăm ce-am scăzut
O rămane ceva din ce tot ce-am pierdut

Cu cămările goale
Cu hainele roase,
Ne rugăm, ne-ntrebăm
Sătura-ne- vom toţi cu pomenile noastre?

La o parte ! trece zîna veseliei zgomotoase.
În tăcuta noapte-a morţii ea e rîsul şi lumina…
Plîngă de durerea ţării cîrtitorii şi fricoşii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna,
Ca un steag de biruinţă pe un cîmp albit de oase…
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

Legănîndu-se din şolduri, trece zveltă, zîmbitoare.
Tu-ţi plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire,
Plîng de-nvăluirea ţării, în mormîntul lor, strămoşii.
Ea, cu farmece-n privire,
Graţiile şi le plimbă, în costum de vînătoare:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

……

Cei care se gîndesc repede la Elena Udrea

trebuie să ştie că poezia “Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii”

a fost scrisă de Alexandru Vlahuţă

în anul de graţie 1917.

M-a cam prins dorul de mare, de apă, nisip şi pescăruşi, nu de haos, gălăgie şi aglomeraţie.