LUMEA LUI DEDE'S

Ciao, Ciao !

Dacă în fotbal ar exista orgoliu şi onoare, în doze mai mari, italienii ar trebui să abandoneze Mondialul înaintea meciului cu Slovacia şi să se întoarcă la Roma cu primul avion. E greu să fii mare şi să ajungi foarte mic. Eu am traversat cu foarte mare greutate procesul în sens invers, am fost foarte mic şi am ajuns foarte mare. Evident că în ceea ce mă priveşte mă refer la fizic, la numărul de kilograme. O dedicaţie pentru fraţii noştri (doar  de limbă latină, cu religia evoluăm, încă, în campionate diferite):

Maria Nazionale – Ciao, Ciao

Răbdare

Mereu am susţinut că e nevoie de răbdare pentru a ne îndeplini  visele.

Privire

Pierderea ochiului
(Nichita Stănescu)
Aş ciocăni cu unghia pîna cînd
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul pînă cînd
mi s-ar toci.

Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
”Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vîrful ei,
de ce să-l spargi?”

Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva

2010

O ţuică mică

Toarnă borhotttttt!

Acesta este hitul fiecarei toamne pentru mine. Strigătul de luptă se aude într-un singur loc, dar cui i-a trecut pe la ureche nu-l uită. Acţiunea se petrece de fiecare dată la cazan ( aşa i se spune alambicului unde se produce ţuica)  eu sunt ala care toarnă, iar proprietarul maşinăriei de stors alcool din prune e cel care strigă. Martorii sunt de obicei beţivii satului şi eventual alţi producători de spirtoase care îşi aşteaptă rândul. Acţiunea în sine este monotonă, torni borhot în alambic, învârţi dintr-o manivelă ca să nu se ardă prunele sau strugurii, bagi lemne în cuptor şi din când în când guşti produsul finit pentru a-i aprecia tăria. După mai multe degustări începi să încurci manevrele, dar asta contează mai puţin. Partea plăcută o reprezintă însă vizitatorii. Contra câtorva ţuici mici (pe parcurs devin mari) aceştia simt nevoia să te pună la curent cu toate problemele lor. Aşa am aflat că o femeie de aproape 80 de ani are o mare problemă cu un papagal, pe care doar credinţa ei mare o împiedică să-l omoare. Acesta îşi violează partenera de câte ori are chef şi când aceasta face câte un ouşor fiara se repede şi-l sparge. Asta e marea ei problemă, în rest are de toate, mai puţin bani. De fapt, de toate înţeleg că înseamnă vreo 30 de raţe. E de condiţie bună, tatăl ei a fost preşedinte pe ţară la judeţ. Un domn ieşit la pensie de vreo 5-6 ani, nu mai bea de 6 luni, a scăpat de o boală care aproape îl dezonora. Se ţârcâia în pantaloni. De când bea doar cafea de la aparatul de la bufet nu mai are nici o problemă. Aici mă simt vinovat. Cele 6 luni de abstinenţă au fost întrerupte de ţuica mea. La cum a plecat de la cazan sunt sigur că ţârcâiala s-a întors. Un nepot care face grătare în curte odată la 2 săptămâni şi hăhăie cu toţi proştii aduşi de la Găieşti este un alt motiv de supărare. Un aparat de radio schimbă brusc discuţia şi astfel aflu care e temperatura politică în zonă. Oamenii se revoltă. Sunt capabili de adevărate acte de curaj. Ideea e următoarea: dacă nu primesc şi ei plicuri cu bani aşa cum li s-a  întâmplat la alegerile trecute câtorva consăteni nu se mai deplasează la vot. Ce ei sunt proşti doar pentru doi cozonaci şi o pungă de orez. Îmi dai banul mă urc în microbuz şi te votez. Transportul la urne cu microbuzul este deja ceva banal. Mai aflu că Băsescu l-a închis pe Becali, şi poate să închidă pe cine vrea el, că Geoană e moale şi poartă cămăşi prea mari de el, Iliescu e încă  verde şi Elena Udrea este lider în materie de vise erotice. Crin Antonescu? Care Antonescu?, păi nu l-au omorât comuniştii. Un personaj cu o mustaţă parcă închipuită de Kusturica(jumătate albă-parte din centru, jumătate neagră- sferturile laterale) întrerupe discuţia politică. Îl laudă deşănţat pe proprietarul alambicului, produce marfă bună. O jumătate a băut aseară pe la 8 şi a dormit neîntors.

Toarnă borhotttttt! 

Brusc îmi amintesc ce e cu mine în acea încăpere înecată în fum, aburi de alcool şi vorbe multe. Aceasta a fost doar o tranşă din ţuică pe care am produs-o (un cazan). În total au fost 9 şi oamenii s-au tot schimbat.

Un buchet de vacanţă

Legend…

O scurtă incursiune în cutia cu vechituri m-a adus faţă în faţă cu “Legend of the lost” (1957).  Adică: eu, Sophia Loren şi John Wayne, aproape un triunghi dacă prin cadru nu ar fi trecut destul de des şi Rossano Brazzi. Comori pierdute la fel ca şi idolii unora dintre personaje, mult nisip, cămile şi un John Wayne care acţionează cu succes şi în afara vestului sălbatic, cam astea sunt ingredientele. La final, când îmi ziceam că s-a muncit ceva în studiourile americane pentru a plămădi decorurile, regizorul s-a găsit să mulţumească autorităţilor Libiene care i-au permis să le filmeze deşertul şi palmierii.

A se servi cu un whisky rece şi multă cola de la frigider.

Iluzii si tunuri

Într-un moment de totală rupere de realitate, asta în perioada post adolescentină, eram foarte preocupat de viaţa politică a acestei ţărişoare. Ba mai mult, alături de un bun prieten am călcat şi pragul sediului unui partid istoric, pentru a ne înscrie în organizaţia de tineret. Din fericire carnetele de membru erau pe moarte, la fel cum este acum şi partidul, şi doar prietenul a avut onoarea să se înregimenteze ideologic. Între timp mie mi-a trecut pofta de politică şi mă felicit pentru lipsa de apetitit. Recent am citit o anchetă pe VOT.ro despre cum se fac marile afaceri şi m-am închipuit, pentru câteva minute, băgat în această ciorbă. La norocul meu parcă mă şi văd îmbrăcat lejer într-o pijama în dungi jucând o partidă de şah cu un anume Păvălache. Evident amicul ar fi scris de zor anchete despre marile tunuri date de fostul lui coleg.

“Viaţa e o loterie”

În toate după-amiezele copilăriei mele am dedicat, cu precizie matematică, două ore temelor şi alte trei fotbalului (fac excepţie vacanţele cînd proporţia era pur şi simplu pulverizată). Jucam fotbal cu maximă pasiune, indiferent de vreme sau de adversari. Am fost un elev aproape strălucit (cu timpul mi-a trecut şi asta) şi un fotbalist aproape mediocru. Nu mai ţin minte nici un zece dar nu am cum să uit ziua când am înscris prima dublă într-un meci al echipei de juniori din Ioneşti. Le revăd cu ochii deschişi (e vorba de goluri). De fapt cred că aş putea povesti toate golurile pe care le-am înscris, chiar şi pe cele anulate.  Iată istoria primului gol din prima dublă a unei cariere încheiată la vreme  (nu ma împiedică nimic să-l povestesc, nici măcar bunul simţ)- cursă pe tuşă, dau mingea prin dreapta unui jucător advers şi-l depăşesc în viteză prin stânga (dede – viteză, o asociere pe care acum nu o pot face nici în glumă), în buza careului de şaisprezece metri repet schema şi schema ţine. Ajung în faţa portarului uşor lateral dreapta, gândesc rapid, se impune un rist cu piciorul drept la colţul scurt, uşor de gândit dar greu de făcut, ghetele, primele ghete de fotbal cu crampoane detaşabile pe care le-am avut, erau cu două numere mai mari, aşa că un rist însemna doar o mică groapă în gazon. Execut un şpiţ cu stângul şi mingea ajunge în plasă prin dreapta portarului.

Era duminică ora 9.30. Am un singur regret, tata a ajuns la stadion la ora 10.00.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DHzH3eiaNno]

COLINDE

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=htlnPM1asUI]