LUMEA LUI DEDE'S

Rămăşiţele verii

O floare sălbatică sfidează toamna.

PS

În timpul realizării fotografiei, proprietarul pânzei care uneşte frunzele nu a fost stresat sau bruscat. Cine mă cunoaşte poate confirma că niciodată nu am făcut rău unui păianjen.

Un punct (de vedere) și o armată de virgule

Consider că este extrem de hazliu să scrii aproape zilnic, într-un acces de mărinimie inexplicapilă şi fără niciun interes palpabil, despre 22 de jucători de fotbal, din provincie, de la două echipe  din ultima divizie posibilă şi să constaţi că majoritatea cititorilor tăi sunt din Capitală- chiar dacă aceştia nu au auzit nici de echipe şi cu atât mai puţin de respectivii eroi- eroi care îţi lasă impresia că le poţi fâlfâi pe sub nas o navă spaţială fără ca pe faţa lor să tresară un muşchi, dar cum posezi o răbdare mai lungă decât veacul te încăpăţânezi să faci o muncă sublimă în inutilitatea ei, de dragul unor semeni, care prin evoluţiile lor, nu foarte spectaculoase, dar cinstite, îţi însenininează duminicile cu număr par, cele cu număr impar fiind luminate de familie, care familie nu înțelege ce te mână în luptă, dar cu infinită înțelegere te lasă să bați câmpii, pe jos sau în scris, exact după cum te taie capul.

Vă mulțumesc! (22 +2)

ps

dintr-o regretabila eroare sau o mișcare necontrolată a aparatului foto în imagine sunt doar 21 (niciodata nu număr arbitrii)

ps2

observati generozitate în gesturi, câțiva aplaudă porumbul!

La noi când vine toamna

Trecând peste veşnic trista zi de 15 septembrie, mereu am privit toamna cu un plus de simpatie.

Culesul porumbului cu mâncatul în mijlocul câmpului, adunatul viei şi sorbitul din mustul aflat în plină maturizare, gogoşarii aruncaţi în băi fierbinţi de oţet, mirosul de frunze arse, vânătoarea de nuci (asta chiar nu era o treabă simplă cănd pomul se afla pe proprietatea altcuiva) erau reperele toamnelor mele. Mai târziu, găsirea unei camere în Regie a devenit sportul favorit.

Toate acestea le-am visat noaptea trecută, într-o adevărată cavalcadă încheiată cu o beţie alături de doi foşti colegi de liceu şi ulterior de cămin studenţesc, unul eşuat în Texas (SUA) iar celălalt auto-exilat în Croitori (Dâmboviţa).

Beţiile din vis au avantajul că nu se lasă cu dureri de cap.

Ciao, Ciao !

Dacă în fotbal ar exista orgoliu şi onoare, în doze mai mari, italienii ar trebui să abandoneze Mondialul înaintea meciului cu Slovacia şi să se întoarcă la Roma cu primul avion. E greu să fii mare şi să ajungi foarte mic. Eu am traversat cu foarte mare greutate procesul în sens invers, am fost foarte mic şi am ajuns foarte mare. Evident că în ceea ce mă priveşte mă refer la fizic, la numărul de kilograme. O dedicaţie pentru fraţii noştri (doar  de limbă latină, cu religia evoluăm, încă, în campionate diferite):

Maria Nazionale – Ciao, Ciao

Răbdare

Mereu am susţinut că e nevoie de răbdare pentru a ne îndeplini  visele.

Privire

Pierderea ochiului
(Nichita Stănescu)
Aş ciocăni cu unghia pîna cînd
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul pînă cînd
mi s-ar toci.

Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
”Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vîrful ei,
de ce să-l spargi?”

Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva

2010

O ţuică mică

Toarnă borhotttttt!

Acesta este hitul fiecarei toamne pentru mine. Strigătul de luptă se aude într-un singur loc, dar cui i-a trecut pe la ureche nu-l uită. Acţiunea se petrece de fiecare dată la cazan ( aşa i se spune alambicului unde se produce ţuica)  eu sunt ala care toarnă, iar proprietarul maşinăriei de stors alcool din prune e cel care strigă. Martorii sunt de obicei beţivii satului şi eventual alţi producători de spirtoase care îşi aşteaptă rândul. Acţiunea în sine este monotonă, torni borhot în alambic, învârţi dintr-o manivelă ca să nu se ardă prunele sau strugurii, bagi lemne în cuptor şi din când în când guşti produsul finit pentru a-i aprecia tăria. După mai multe degustări începi să încurci manevrele, dar asta contează mai puţin. Partea plăcută o reprezintă însă vizitatorii. Contra câtorva ţuici mici (pe parcurs devin mari) aceştia simt nevoia să te pună la curent cu toate problemele lor. Aşa am aflat că o femeie de aproape 80 de ani are o mare problemă cu un papagal, pe care doar credinţa ei mare o împiedică să-l omoare. Acesta îşi violează partenera de câte ori are chef şi când aceasta face câte un ouşor fiara se repede şi-l sparge. Asta e marea ei problemă, în rest are de toate, mai puţin bani. De fapt, de toate înţeleg că înseamnă vreo 30 de raţe. E de condiţie bună, tatăl ei a fost preşedinte pe ţară la judeţ. Un domn ieşit la pensie de vreo 5-6 ani, nu mai bea de 6 luni, a scăpat de o boală care aproape îl dezonora. Se ţârcâia în pantaloni. De când bea doar cafea de la aparatul de la bufet nu mai are nici o problemă. Aici mă simt vinovat. Cele 6 luni de abstinenţă au fost întrerupte de ţuica mea. La cum a plecat de la cazan sunt sigur că ţârcâiala s-a întors. Un nepot care face grătare în curte odată la 2 săptămâni şi hăhăie cu toţi proştii aduşi de la Găieşti este un alt motiv de supărare. Un aparat de radio schimbă brusc discuţia şi astfel aflu care e temperatura politică în zonă. Oamenii se revoltă. Sunt capabili de adevărate acte de curaj. Ideea e următoarea: dacă nu primesc şi ei plicuri cu bani aşa cum li s-a  întâmplat la alegerile trecute câtorva consăteni nu se mai deplasează la vot. Ce ei sunt proşti doar pentru doi cozonaci şi o pungă de orez. Îmi dai banul mă urc în microbuz şi te votez. Transportul la urne cu microbuzul este deja ceva banal. Mai aflu că Băsescu l-a închis pe Becali, şi poate să închidă pe cine vrea el, că Geoană e moale şi poartă cămăşi prea mari de el, Iliescu e încă  verde şi Elena Udrea este lider în materie de vise erotice. Crin Antonescu? Care Antonescu?, păi nu l-au omorât comuniştii. Un personaj cu o mustaţă parcă închipuită de Kusturica(jumătate albă-parte din centru, jumătate neagră- sferturile laterale) întrerupe discuţia politică. Îl laudă deşănţat pe proprietarul alambicului, produce marfă bună. O jumătate a băut aseară pe la 8 şi a dormit neîntors.

Toarnă borhotttttt! 

Brusc îmi amintesc ce e cu mine în acea încăpere înecată în fum, aburi de alcool şi vorbe multe. Aceasta a fost doar o tranşă din ţuică pe care am produs-o (un cazan). În total au fost 9 şi oamenii s-au tot schimbat.

Un buchet de vacanţă

Legend…

O scurtă incursiune în cutia cu vechituri m-a adus faţă în faţă cu “Legend of the lost” (1957).  Adică: eu, Sophia Loren şi John Wayne, aproape un triunghi dacă prin cadru nu ar fi trecut destul de des şi Rossano Brazzi. Comori pierdute la fel ca şi idolii unora dintre personaje, mult nisip, cămile şi un John Wayne care acţionează cu succes şi în afara vestului sălbatic, cam astea sunt ingredientele. La final, când îmi ziceam că s-a muncit ceva în studiourile americane pentru a plămădi decorurile, regizorul s-a găsit să mulţumească autorităţilor Libiene care i-au permis să le filmeze deşertul şi palmierii.

A se servi cu un whisky rece şi multă cola de la frigider.