Acas’ nu mai e mama,
Nici tata nu mai este,
Zadarnică-i şi teama,
Ce-a fost e acum poveste.
Copilul meu e mare,
Iar eu sunt tot mai mic,
Şi viaţa-i o cărare
Ce se îngustează un pic.
În mine, casa veche
Mai scârţâie uşor,
Şi-aud, într-o ureche,
Cum se traduce… dor.
Ce-a fost nu se întoarce,
Ce-o fi vom şti curând,
Iar viaţa încet ne stoarce,
Ani după ani furând.
Şi vine iar colindul,
În prag vom sta din nou.
Ne vor ura cu rândul
Copii dintr-un tablou.
Iar când se lasă ceaţa
Şi glasul lor dispare,
Rămâne-n noi speranţa
Că dragostea nu moare.
Şi tot învârte roata
Un timp ce nu mai doare,
Cu mama şi cu tata
Prezenți în lumânare.
