Există în viața fiecăruia câteva date care se așază în memorie cu greutatea unei mari victorii sau a unei înfrângeri dureroase. Le purtăm cu noi fără efort, ca pe niște borne care ne împart existența în înainte și după. Ziua nașterii este, de obicei, prima dintre ele. Apoi vin alte repere. Fiecare dintre aceste momente sapă adânc și schimbă, uneori fără să ne dăm seama, felul în care privim lumea.
Vorbim adesea despre copilărie ca despre un teritoriu al inocenței, al siguranței și al unei libertăți pe care nu o înțelegem pe deplin decât după ce o pierdem. Ne amintim mirosuri, curți, vacanțe, glasuri, mâini care ne-au ținut și ne-au arătat drumul. Dar foarte rar știm data exactă în care copilăria se încheie. Pentru cei mai mulți, această despărțire este lentă și aproape imperceptibilă. Se întâmplă în tăcere, pe nesimțite, fără un anunț oficial și fără o ultimă ceremonie.
Uneori însă, viața hotărăște altfel. Există zile care închid brutal o ușă și ne obligă să pășim, fără pregătire, într-o altă vârstă. O singură veste, o singură absență, o singură tăcere poate transforma un om matur într-un copil rătăcit și, în același timp, poate obliga acel copil să devină adult.
Din păcate, eu cunosc această dată cu exactitate: 15 mai 2011.
Ziua în care tata a lăsat această lume în urmă.
Până atunci, deși aveam deja propriul meu copil, în adâncul meu exista încă un loc de refugiu. Cineva care, prin simpla lui prezență – pentru că pe final era doar o prezență- , ținea lumea într-un echilibru tainic. Câtă vreme tata trăia, puteam purta grijile maturității fără să renunț cu totul la sentimentul că sunt (măcar metaforic) protejat. O bună bucată de vreme am fost și tatăl copilului meu, și copilul tatei. În această dublă ipostază se afla un fel de armonie. Eram o verigă într-un lanț al afecțiunii și al continuității. Dădeam mai departe ceea ce primisem: răbdare, încredere, sfaturi, poate și tăcerile lungi care spun mai mult decât un fluviu de cuvinte.
Când tata a plecat, am rămas doar în rolul celui care trebuie să ofere sprijin, fără să mai poată cere, măcar în gând, o confirmare sau o încurajare. În ziua aceea am înțeles că maturitatea nu este o chestiune de vârstă, ci de prezențe și absențe. Pe 15 mai 2011 a dispărut ultimul loc în care puteam rămâne copil. Astăzi, când mă gândesc la tata, nu mă opresc la ziua în care a plecat, ci și la toți anii în care a fost prezent.
