Toamna, oftez zilnic de cel puțin trei ori.
O dată pentru tot ce puteam să fac și n-am făcut. Pentru drumurile pe care nu le-am bătut cu pasul, pentru lucrurile pe care le-am amânat până când n-au mai avut unde să se întâmple.
A doua oară pentru câte am făcut, deși, uneori, puteam foarte bine să nu fac nimic. Poate că ar fi fost mai simplu. Mai comod, deși comod nu am fost niciodată. Nici pentru mine, nici pentru alții.
A treia oară pentru părinții mei, care m-au adus în casa lor într-o toamnă și pe care, de la o vreme, nu-i mai găsesc acolo.
De făcut, pot să nu fac multe în continuare. De dor, însă, sufăr la maturitate cât n-am suferit la tinerețe. Poate pentru că atunci aveam impresia că timpul este nesfârșit. Acum știu că este cea mai nerăbdătoare dihanie. Pe scurt, a mai trecut o vară și simt că mă așteaptă o lungă toamnă, cu zile în care voi număra frunzele, amintirile și lucrurile pe care încă mai pot să le fac.
