Uneori ești întrebat în legătură cu reluarea propriei vieți, mai ales când ai și ce relua. Răspunsurile sunt, de cele mai multe ori, ușor generaliste. Mie mi-a plăcut mereu să fiu exact. Să caut o zi, o oră, un loc, o împrejurare. Poate pentru că viața, privită de la distanță, devine o poveste în care nu mai recunoști toate detaliile, iar eu țin la detalii.
6 octombrie 1994 e o astfel de dată. Ploua, era foarte urât afară – dar foarte frumos în interiorul meu. Eram proaspăt cazat într-un cămin studențesc în Regie și am mers la Gara Basarab să aștept pe cineva. Nu-mi amintesc dacă ploaia era rece, dacă trenul avea întârziere sau cât am stat acolo. Îmi amintesc însă convingerea, atât de limpede, încât a rezistat trecerii timpului: eram absolut sigur că am toată viața în față. Nu o parte din ea, ci toată viața. Viitorul era un teritoriu deschis, iar eu aveam, fără să știu prea bine de ce, sentimentul că îmi aparține.
Astăzi, când mă întorc la acea zi, nu mă încearcă neapărat nostalgia. Mai degrabă curiozitatea față de omul care eram atunci și care nu avea niciun motiv să se îndoiască de ceea ce simțea. Între timp, viața și-a făcut datoria, cu generozitățile și micile ei înșelătorii. Dar ziua aceea a rămas acolo, intactă, ca o fotografie în care nu s-a decolorat tocmai lucrul cel mai important: certitudinea că totul abia începe.
Mai există și o altă dată, 7 noiembrie 1977. Se împlineau 60 de ani de la Revoluția din Octombrie (pentru cei mai tineri pare o glumă, pentru cei mai vechi nu e cazul să mai explic), iar evenimentul era marcat prin parade militare uriașe în URSS și manifestări comemorative în țările blocului comunist. Eu priveam la televizor parada, iar părinții mă lăudau pentru cât de cuminte eram. În scurt timp, aveau să se vindece de această impresie.
E una dintre primele amintiri clare pe care le am. Mai mult decât atât, e punctul până la care pot merge înapoi fără să intru în ceața aceea din care nu se mai desprinde nimic. Dincolo de el nu mai am un trecut pe care să-l conștientizez. Există, desigur, întâmplări, oameni, zile și nopți care au fost ale mele, dar despre care nu știu nimic. Am fost acolo, am trăit, dar nu pot depune mărturie.
Între 7 noiembrie și 6 octombrie sunt niște ani de viață conștientă, cu tot ce încape în ei. La una dintre date mă aflu la începutul amintirilor, la cealaltă, la începutul unei vieți pe care simțeam că o pot lua în stăpânire. Una îmi spune de unde începe trecutul meu. Cealaltă îmi amintește cât de mult viitor credeam că am. Asta nu înseamnă reluarea propriei vieți, pentru că ori câtă memorie ai avea nu o poți relua cu adevărat, ci doar că te întorci din când în când în anumite puncte ale ei, ca să verifici dacă omul de atunci mai are ceva să-ți spună. Uneori are și, dacă ai făcut ce trebuie, nu-ți ține o prelegere despre timp, regrete sau înțelepciune. Îți amintește doar că, într-o zi ploioasă, la Gara Basarab, erai convins că ai toată viața în față. Privind în urmă, aproape că-l crezi, chiar dacă, azi, într-o altă gară, fără peroane, trenuri, ai o viață în spate.
