Marea pasiune a copilăriei era să stau pe banca de la poarta casei și să observ trecătorii. Le analizam mersul, modul în care își poartă hainele, felul în care salută, le rescriam viețile cu întâmplări fantasmagorice, niciodată gândurile neavând legătură cu realitatea sau cu răutatea. Anii au trecut, banca este tot la poartă, doar eu mă mișc mai mult prin alte zone, dar curiozitatea legată de oameni mi-a rămas.
Facem un pas, în timp și spațiu.
Metroul, la ora la care aglomerația nu mai este doar aglomerație, ci o formă de viață colectivă. O masă compactă de oameni respiră în același ritm, împinsă înainte și înapoi de inerția orașului grăbit.
În mijlocul acestui ecosistem uman, o doamnă cochetă, cu părul atent aranjat și cu o mască chirurgicală perfect așezată pe față, începe o operațiune delicată. Din geanta ei, suficient de mare cât să ascundă probabil și o umbrelă, și o farmacie, și câteva secrete personale, scoate o cutie mică de bomboane.
Reușește cu greu. Cotul unui navetist îi împinge geanta, un rucsac îi lovește discret șoldul, dar doamna nu cedează. Deschide cutia. Extrage o biluță lucioasă, perfect rotundă, și o ridică triumfătoare spre gură.
Numai că între bomboană și gură există un obstacol neprevăzut: masca.
Doamna încearcă totuși. Apasă ușor bomboana pe materialul albastru, ca și cum ar spera că aceasta va trece prin el, prin simpla forță a voinței. Masca nu cooperează. Bomboana cade lent, aproape ceremonios, până pe podeaua vagonului.
Doamna oftează. Scoate o a doua bomboană.
De data aceasta încearcă o manevră laterală. Ridică bomboana pe lângă nas, probabil cu speranța că va reuși să o prindă cu buzele dintr-un unghi strategic. Manevra e ambițioasă, dar fizica rămâne neînduplecată. Bomboana ricoșează și cade în pliul măștii, unde rămâne suspendată pentru o fracțiune de secundă, ca într-un experiment de laborator.
Apoi cade și ea pe jos.
Doamna ezită o clipă. În jurul ei, metroul continuă să înghită stații și oameni. Nimeni nu pare să observe drama.
Decizia vine brusc.
Doamna apucă masca și o rupe nervos de pe față, cu gestul unui chirurg care renunță la sterilitate în mijlocul operației. Scoate o a treia bomboană, o introduce rapid în gură și, în sfârșit, izbânda este deplină.
Exact în acel moment, un domn din stânga tușește zgomotos, profund, ca un motor vechi care pornește greu.
Din dreapta, o bătrână strănută cu o generozitate acustică demnă de o sală de concert.
Doamna îngheață.
Își rotește privirea în jur, încet, ca și cum ar evalua brusc întregul univers microbiologic al vagonului. Ochii i se ridică spre tavanul metroului, într-un gest care combină exasperarea, regretul și poate o scurtă rugăciune.
Bomboana se dizolvă liniștită în gura pungită de nervi. Metroul merge mai departe. Orașul evoluează, tehnologia evoluează, regulile sanitare evoluează. Dar relația dintre om și o simplă bomboană rămâne, uneori, o problemă insolubilă.
(Fragment din volumul „Kilometrul 73”, care va apărea, dacă lumea nu o ia complet razna, în această primăvară)
