Am achiziționat un ceas, nu am ținut numărătoarea, să zicem numărul 50. Sunt modest, am mai multe. Ceasul l-am remarcat într-un serial, nu aveam modelul!
Am făcut-o (achiziția) modern, comandă online, livrare offline, ridicare de la un punct fix. M-am mirat puțin că punctul de ridicare e o cafenea, dar mi-a trecut repede. Intru, zic ce mă doare, dau să scot banii din buzunar.
Stop.
”Se plătește doar online, vă dau un link pe email și plătiți cu cardul”. Simt că mă afund. Absolut întâmplător aveam și portofelul la mine, altfel, se știe, circul mai mult pe modelul ”cinstit și sărac”. Primesc linkul și hai să ne punem pe plăți.
Stop.
Fără ochelari vedeam doar parțial toate cifrele care erau de văzut pe bucățica de plastic. Îi zic omului de la tejghea să mă ajute. Eșec, eram lunetist în comparație cu el, ba chiar începusem să-i șoptesc niște cifre că prea se făcea de râs. În interior mai era un domn, servea o cafea lungă. A fost scurt, ne-a mărturisit că abia nimerește ceașca și că a fost la un pas să soarbă din scrumieră.
Mai apare un tânăr, mereu am zis că tinerii sunt salvarea noastră. Îl abordează direct vânzătorul/patronul, probabil se plictisise de mine. ”Nu știu să citesc în românește”. Forțez nota, ”nu ne trebuie litere, doar cifre”. ”Nici cifre”, încheie dialogul.
Cu asemenea oameni în jur ce puteam să fac?
Am început să văd!
