Nae era șomer de peste treizeci de ani și trăise liniștit. Nu se găsea mereu pâine pe masă, dar stomacul lui nu a dus niciodată dorul țuicii. Totul s-a spulberat când a împlinit șaizeci și cinci de ani și a început să fie înconjurat de binevoitori care îi explicau, cu zel, cum poate ieși la pensie. O pensie mică, desigur — căci nu contribuise cine știe ce —, dar totuși un venit.
Nae știa foarte bine să se descurce fără bani, însă îl îngrozea gândul de a trăi cu bani puțini. În plus, moștenitorii dădeau deja târcoale, dornici să guste din binefacerile unei mâini părintești care, în sfârșit, poseda ceva… capital. Erau atât de hotărâți încât devenise limpede că mâna părintească va da drumul bancnotelor, chiar și cu forța.
Ca orice rege, Nae a decis să abdice. Și-a părăsit casa și a plecat în exil, la o rudă mai înțelegătoare cu soarta unui proaspăt pensionar amenințat de un stol de griji.
Exilul s-a dovedit mai complicat decât își imaginase. Ruda, nu insistăm asupra gradului, o femeie hotărâtă, cum sunt toate femeile, și cu simțul „rânduielii”, l-a primit cu brațele deschise și cu o propoziție complexă, plină de urmări: ”Lasă buletinul la mine, să nu se piardă”. Nae, obosit de drum și de griji, i l-a întins fără să clipească. De atunci, buletinul n-a mai fost văzut. Pensiile, în schimb, au început să vină — dar nu la el. Gazda era socotită și recunoscătoare statului pentru punctualitatea cu care îi vira, lună de lună, „drepturile” lui Nae, care a înțeles curând că exilul său se transformase într-o captivitate administrativă. Nu mai era nici rege al sărăciei lucii, nici pensionar în pericol. Era un soi de prizonier al lipsei de griji. Pâinea venea zilnic iar țuica picura cât să nu se simtă lipsa.
Fără orizont, Nae, fostul suveran al sărăciei, a înțeles curând că libertatea fără bani fusese, de fapt, cea mai mare avere a vieții lui.
(Fragment dintr-o carte – „Je susis Nae”, aflată pe drumul dintre concepție și naștere)
