Cunosc un cetățean care, dacă nu face zgomot, nu poate să trăiască. Dacă există un flux de energie electrică spre casa lui, ne pisează nervii cu o boxă. Dacă nu, zbiară el. Când îl doare în gât, pune mâna pe o motocoasă, care scoate cele mai demente zgomote și, uneori, taie și iarbă.
Recent, când savuram albastrul cerului și apreciam apa din izvoarele Argeșului, omul a constatat că e răgușit și nu a plătit nici factura, așa că a pus mâna pe motocoasă. Așa a crezut el. Bine „amorsat” cu ceva alcool, a devenit repede o jucărie în …coarnele dihaniei.
Cum zgomotele nu se mai opreau, am abandonat visarea și m-am dus să văd ce se întâmplă. Agățat de coarnele instrumentului, dezorientat suficient cât să-l împiedice să o oprească de la buton, omul meu era scuturat de instrumentul tăietor pe loc, având niște mișcări din șold care te duceau cu gândul fie la un dans acrobatic din anii ’80, fie la o partidă de sex din viitor, în care omul și mașina încearcă să producă empiric mici roboței de grădină.
L-am privit cu plăcere minute bune cum e scuturat ca un preș vechi, după care m-am întors la cerul meu albastru. La un moment dat am auzit… liniștea. Se terminase benzina, la toți cei implicați. Omul și unealta zăceau epuizați în iarba verde, scăpată de lamele ascuțite ale motocoasei.
Am rămas câteva clipe nemișcat, aproape neîncrezător, ca și cum liniștea aceea ar fi fost o farsă, o pauză între două reprize de tortură acustică. Părea suspect de profundă, de parcă însăși natura își ținea respirația, temându-se că orice foșnet ar putea reactiva mecanismul infernal.
Un greier a îndrăznit primul. Apoi altul. Apoi, timid, frunzele au început să-și reia șoaptele. Lumea se reconstruia încet, după cataclism.
Omul nu s-a ridicat imediat. Zăcea acolo, cu privirea pierdută, ca un erou învins de propria armă, probabil reflectând la sensul vieții sau, mai probabil, la unde a pus bidonul. Cu țuică, cu benzină! Motocoasa, abandonată lângă el, părea și ea împăcată, ca o fiară sătulă, care nu mai simte nevoia să demonstreze nimic.
Am fost tentat să mă apropii, să verific dacă mai respiră …motocoasă, singura de care îmi era milă. Dar m-am oprit. Există momente în viață când e mai sănătos să nu intervii. Când echilibrul fragil dintre om și zgomot trebuie lăsat să se regleze singur, fără martori.
M-am întors din nou spre cer. Era tot albastru. Poate puțin mai albastru decât înainte. Sau poate doar mi se părea mie, în lipsa urletului mecanic care până atunci îl bruia.
Pentru prima dată după multă vreme, am realizat că liniștea nu este doar absența zgomotului. Este o victorie, la care uneori nu contribui cu absolute nimic.
