Astăzi, diavolul m-a pus la treabă și, ca să fie sigur că reușesc să nu reușesc, mi-a dat o idee și un instrument: AI-ul.
M-am apucat să tehnoredactez un text mare. Nimic spectaculos: alinieri, numerotări, paginări, detalii de Word. Cum nu sunt foarte priceput, am cerut un sfat. Pisica nu mi-a răspuns așa că m-am dus la inteligența artificială și pot spune că m-am dus dracului.
Ore în șir am cărat apă cu ciurul. Dihania mă îngropa în sfaturi, în recomandări, în explicații. Cu cât mă sfătuia mai mult, cu atât mă afundam mai tare. De ce nu reușeam să aplic niciun sfat, aveam tot mai puternic impresia că mă pricep tot mai bine. Fiecare soluție deschidea alte trei probleme, iar eu ajunsesem să mă lupt cu Word-ul, cu AI-ul, cu limba română și, pe alocuri, cu propria răbdare.
Într-un final am evitat la mustață (fără barbă) să fac terci laptopul (nici măcar nu e al meu, e de la ziar), am revenit la logica mea primitivă și am început să tehnoredactez ca la Facerea Lumii: încet, intuitiv, băbește – ca să nu zic moșnegește, pas cu pas. Culmea, aproape a mers, adică nu am reușit nimic înainte, dar nici înapoi, practic nu mi-am șters textul, ceea ce e mare lucru.
Și mâine e o zi.
Zi tu Scarlett, pe veșnicie O’Hara: „After all, tomorrow is another day.”
