Există zile în care universul îți dă semnale. Astăzi mi-a trimis o rafală. M-am împiedicat de două ori de covor, am așezat o cană pe lângă masă și am pornit un podcast pe YouTube fără să dau drumul la sonor. Am privit câteva minute și la un moment dat mă prinsese discuția, deși nu auzeam nimic. „Despre asta este vorba!”
Acum câțiva ani m-aș fi întrebat dacă n-ar fi cazul să dorm mai mult. Astăzi, însă, experiența publică mă învață altceva: asemenea momente nu sunt neapărat motive de îngrijorare, ci pot fi rampe de lansare și interpretate drept dovezi de spontaneitate, autenticitate și apropiere de omul obișnuit. Dacă mai încurc două declarații și trei personaje istorice, învăț niște replici din desene animate și confund o instituție cu alta, cred că pot intra liniștit în cursa pentru Cotroceni. Izmene am, inclusiv roșii. Pot fi doi în… unu mai inadecvat decât altul.
Oricum nu mai este obligatoriu să nimerești ușa din prima. Important este să intri hotărât, inclusiv cu capul în zidul penibilului, să explici că totul a fost intenționat și să găsești câțiva admiratori care să demonstreze, la televizor și pe rețelele sociale, că împiedicatul de covor este, de fapt, o dovadă de curaj și de gândire neconvențională.
