Într-o dimineață, pe când țara își căuta cu grijă președintele, iar președintele își căuta cu și mai multă grijă agenda, se auzi la ușa Palatului un ciocănit.
— Cine este? întrebă Președintele.
— O vizită de stat, răspunse un aghiotant aflat lângă el.
Președintele păli.
— De stat? Adică stă?
— Nu. Vine.
— Atunci să nu deschideți!
Aghiotantul rămase perplex. Nu era prevăzut în Constituție ce trebuie făcut când vine o vizită oficială, dar nici nu era prevăzut ce trebuie făcut când președintelui îi este frică de ea. Așa că deschise regulamentul de ordine interioară și găsi, la pagina 73, următoarea dispoziție: „Vizitele se primesc, cu condiția să fi fost anunțate din timp și să nu sperie gazda.”
Vizita era însă deja la ușă.
Președintele își puse o cravată, apoi o scoase. Își puse alta, apoi își aminti că străinii observă aceste lucruri și pot trage concluzii politice, așa că luă o pereche de pantaloni lungi. Tot speriat rămase.
— Mai bine nu primesc pe nimeni.
— Dar este o vizită oficială.
— Tocmai.
În cele din urmă, se hotărî să trimită un mesaj: „Regretăm profund că Excelența Voastră a sosit exact astăzi.”
Mesajul fu considerat foarte diplomatic.
În aceeași zi, la Guvern, Premierul privea o foaie.
Pe ea era scris un singur cuvânt: alegeri.
Premierul se uită la el lung, ca la un animal periculos.
— Cine l-a pus aici?
— Nimeni, domnule. A apărut singur, zise un purtător de vorbe.
— Atunci să dispară singur.
Dar cuvântul nu dispărea. Premierul îl împinse într-un sertar. Din sertar, cuvântul se mută la loc pe birou. Îl acoperi cu un dosar. Cuvântul ieși de sub dosar. Îl băgă într-un dulap. Din dulap se auzi:
— Anticipate…
Premierul chemă imediat secretarul general.
— Ce facem?
— Facem alegeri.
— Nu!
— Atunci nu facem.
— Dar dacă trebuie?
— Dacă trebuie, trebuie.
— Și dacă nu trebuie?
— Atunci putem să le facem mai târziu.
Premierul respiră ușurat.
Aceasta era soluția perfectă: alegerile trebuiau să existe, dar nu trebuiau să se întâmple.
În partea cealaltă a orașului, Președintele primea în continuare vizite pe hârtie.
Era mai sigur așa.
Un ambasador veni pe hârtie. Un prim-ministru veni pe hârtie. Un șef de stat veni pe hârtie. Toți fură primiți foarte bine, cu zâmbete protocolare și fotografii impecabile…pe hârtie fotografică.
Singura problemă era că, pe hârtie, toți plecau foarte greu.
— De ce nu pleacă? întrebă Președintele.
— Pentru că sunt invitați oficial.
— Atunci invitați-i să plece.
Aghiotantul ezită.
— Ar fi neprotocolar.
Președintele oftă.
— Atunci să plece neoficial.
Premierul, între timp, primise o nouă veste.
— Domnule Premier, se vorbește despre anticipate.
— Cine vorbește?
— Toată lumea.
— Și cât de tare?
— Destul de tare încât să se audă până la Palat.
Premierul se ridică brusc.
— Atunci trebuie să facem ceva!
Toți miniștrii se apropiară.
— Ce?
Premierul reflectă.
— Să nu facem nimic.
Și se așeză la loc.
În cabinet se lăsă o liniște administrativ – birocratică.
La sfârșitul zilei, cei doi oameni se întâlniră întâmplător pe un hol lung, care nu ducea nicăieri, unde nimeni nu știa exact de ce se aflau.
— Bună ziua, spuse unul.
— Bună ziua, răspunse celălalt.
— Vin vizite.
— Știu.
— Și sunt oficiale.
— Știu.
— Eu mă tem de ele.
— Eu mă tem de alegeri.
Se priviră cu înțelegere.
Pentru prima dată în acea zi, fiecare găsise un om care avea exact frica potrivită.
— Atunci suntem bine, spuse unul.
— Foarte bine, răspunse celălalt.
Și plecară, fiecare în direcția lui, convinși că, dacă nu se întâlnesc cu nimeni și nu se organizează nimic, țara va continua să funcționeze.
Țara, care nu fusese consultată, continuă să meargă singură.
Ca de obicei.
