LUMEA LUI DEDE'S

Bostani

In copilaria aveam mai multe pasiuni, ar fi fost trist sa fie altfel. Una din ele era reprezentata de dovlecii transformati in felinare. Aparitia lor imi indulcea tristetea inceputului de an scolar. Din septembrie incepeam goana dupa bostani. Cum gradina proprie avea limitele ei, eram fortat sa fac imprumuturi nerambursabile prin loturile CAP-urilor (as putea sa le explic celor tineri ce reprezinta aceste initiale dar nu e cazul sa isi incarce memoria cu utopii aplicate grosier pe spinari taranesti). Lucram din greu sa sculptez chipuri fioroase, luminate vioi de lumanari procurate pe sub mana de la biserica, dar, dupa cateva zile de folosire, invariabil operele mele sfarseau mancate de porci. Saptamana trecuta, fetita mea s-a prezentat cu un dovlecel(din acela din care se face ciorba) ajuns la maturitate si mi-a comandat un felinar. Recunosc ca eu personal am uitat sa-i vorbesc de pasiunea mea din copilarie, dar traditia a ajuns la ea pe alte cai. Cu o mana  lipsita de delicatetea de acum 25 de ani am executat un bostan-felinar, care, in ciuda opozitiei mele, a ajuns la Bucuresti. Cum zilele trec si opera se stafideste ma gandesc cu tristete ca imi lipseste un porc…

Cuvinte putine

Vineri seara am avut inspiratia Divina sa urmaresc un reportaj foarte bun pe postul Trinitas TV. Tema, una absolut pamanteana, despre viata ciobanilor de pe muntele Capra. Cateva dialoguri dintre reportera si doi dintre ciobani (platiti fiecare cu 2 milioane de lei pe luna plus 4 kilograme de branza) merita consemnate.Cuvinte putine, intelesuri multiple. 

-De ce ai ales sa devii cioban?

-De prost.

…..

-Ce crezi ca ai fi facut daca nu te-ai fi ocupat de oi?

-As fi stat acasa.

……

-Daca ai avea posibilitatea, ce ti-ai dori foarte tare ?

-Ce sa imi doresc? Sa ma gandesc…. Nimic. Am tot ce imi trebuie.

5 lei

In vremuri imemoriale, pe cand eram june student si locuiam in caminul P27 din Regie, am cunoscut primul negru (cetatean de culoare mai nou, ca sa nu se supere nimeni) cersetor in Romania. Venit din Zair, aspirantul la o diploma romaneasca a alunecat brusc in patima alcoolului. Sustinea ca in patria lui nu a avut acces la atatea bunatati(nu cred ca se referea nici la mancare si nici la femei) si ca era hotarat sa recupereze vremea pierduta. In scurt timp a renuntat sa se se mai streseze cu mersul la studii si altii au renuntat sa-l mai finanteze. In fiecare dimineata se plimba pe culoarul de la etajul 4 al caminului studentesc si se tanguia din tot sufletul:”Oameni buni, da si mie 5 lei. Oameni buni, da si mie 5 lei…” si tot asa cam 30 de minute, dupa care cobora la etajul 3 si o lua de la capat. Nu se supara nici daca ii ofereai un carcalete, o combinatie de vin,bere si votca ramase pe fundul sticlelor.Pana spre pranz isi facea banii pentru o dupa-amiaza linistita. Seara revenea rupt de … oboseala si se culca pe o saltea aruncata la dusurile comune. Scheletic, inalt cu o frizura gen Jackson Five si o barba rara, “5 lei”, asa era cunoscut in zona, spune ca in Romania a aflat ce este fericirea. Dupa 2 ani a disparut si am crezut ca  a fost rapus fie de alcool fie de dorul de tara inecat in bautura.

Acum 2 zile, la aproape 14 ani distanta, l-am revazut pe “5 lei”. Se afla pe terasa unei bodegi sordide, sorbind tacticos dintr-o sticla de vin. Acelasi trup scheletic, acelasi par in neoranduiala, doar putin mai alb (parul nu omul, ca doar nu se transforma toti precum Michael Jackson) . Din start mi-am dat seama ca a ajuns om de afaceri, in fata avea mai multe flacoane de parfum pe care probabil le comercializa, iar sticla de feteasca demonstra ca o duce foarte bine. Faptul ca pantofii care se aflau alaturi aratau ca niste mici crocodili cu boturile cascate( se relaxa descult cu picioarele ridicate pe un alt scaun) iar blugii sai, model putin mai retro, nu cunoscusera inca impreunarea cu apa, nu ii stirbea cu nimic din aura de om multumit. Nu am indraznit sa-l perturb, mai ales ca era intr-o discutia aprinsa cu un caine. Am prins doar o frantura din dialog: ”Frumoasa tara” a zis, evident, “5 lei”, cainele era ocupat cu rosul cozii. Morala? Nu e nici una.

O meserie frumoasa

“Nu exista meserie mai frumoasa decat jurnalismul. Meseria de jurnalist provoaca suferinta sau bucurie în functie de modul în care retransmiti realitatea: ne bucurăm dacă gasim o bijuterie, dar suferim când ne dam seama cat de mult maltratam limba.  Trebuie să stii ca nu ai timp sa gandesti foarte mult sau sa rafinezi textul si trebuie, deci, sa suferi. Si, cateodată, iesi sa bei un pahar sau sa iei masa si ti se spune: «hei, ai auzit ce s-a întâmplat?». Suferim atât de mult, noi jurnalistii, pentru că trebuie sa ne extenuam în fiecare zi”.

Gabriel Garcia Marquez (conferinta despre “noul jurnalismul” sustinuta la Monterey(Mexic) pe 1 septembrie 2008)

Amintiri din viitor

A fost odata un barbat in floare varstei care visa la zile libere, fara nici un program batut in cuie, in care sa faca numai ce doreste. Visa cu ochii deschisi si din cand in cand cate o musca i se izbea de globul ocular. Nu juca la loto, nu era hot, nu avea spirit antreprenorial stia sa faca anumite lucruri, dar le facea din ingrata postura de angajat.

Deci sanse sa faca prea curand doar ce vroia el nu existau. Intr-un moment de visare o idee ascutita ca o sageata de sioux i s-a infipt in minte. La pensie va avea tot timpul din lume sa dispuna cum vrea de fizicul lui. Brusc s-a ivit la orizont un termen de asteptare nu foarte lung, aproximativ 30 de ani, asta daca nu apare vreun scurt circuit si instantaneu va avea tot timpul din lume, nu asta ci cealalta. Asa ca s-a decis sa faca mici antrenamente pentru vremea cand va avea vreme. A inceput sa simuleze tot felul de boli si sa le trateze ca atare, sa aiba ticuri mosnegesti, pe scurt sa mimeze apucaturile unui tanar pensionar. Libertatea varstei a treia l-a obosit pana peste poate. Si toate astea au durat zi de vara pana in seara. A doua zi a fost obligat sa redevina tanar si sa plece la lucru, in plus se facuse si 1 septembrie, adica se dusese si ultima zi de vara.