Autor: dedes

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele, de bun simț, au făcut asta în cadru organizat, în spital, unde mă aflam de două zile.

România. Ora 5.30 plec din Dr. Taberei spre Gara de Nord, destinație finală: Sinaia. La trenul de 7 nu mai sunt bilete, nici la cel de 8.10, explicatia de la casa: prea mulți studenți, pensionari și alti „gratuiti”. Cumpar bilet la un tren „particular” (Astra….). Plecare la 7.40. La 7.50 in gară ajunge doar locomotiva. La 8 recuperez banii pe bilet, fără explicatii. La 8.05 ma indrept spre Dr. Taberei. Concluzia, nu va mai faceti planuri in tara asta, e inutil, desi e gratis.

Am îndrăznit să-i cer unui copil să-și ridice picioarele de pe un scaun, în autobuz, nu ca să-i fac morală, ci doream să mă așez. Atât. Gravă greșeală. Am dezlănțuit o mică fiară de 30-40 de kilograme. Îi zvâcneau mânuțele să mă lovească, îi tremura creasta de cocoșel când mă înjura. Norocul meu e că era însoțit de mama lui, care a încercat să-l liniștească.

Uneori vrei să-ți pierzi unul dintre simțiuri. Ca să te scutească de un chin. Serveam liniștit o omletă cu tot ce trebuie în ea, ascultam un album de chitară clasică și priveam,pierdut, pe fereastă, în zare.

După mai bine de un an am revenit la ceas de mare noapte altoită în dimineață în propria baie. Povestea de anul trecut este AICI. Acum, pe fond de ploaie care bate în geam, am simțit că am o datorie exact când somnul era mai lin și mai fin.

Pornind în sens invers pe zicala ciobănească ( fix ca viziunea lor despre internet) ”oaia o tunzi de mai multe ori, dar o tai o singură dată”, autoritățile care mi-au vândut ”pe viață”, în 2009, domeniul dedes.ro, m-au anunțat la începutul anului că trebuie să plătesc chirie la ce am cumpărat anterior, eu trăgând concluzia ”că cam” asta a fost viața mea.

Doi îndrăgostiți rătăciţi în prezent: ”Pentru cât mă iubești, meriți să ajungi în Rai”, ”La cât te iubesc aș merge și în Iad pentru tine”.

Deoarece vecinul de la hotel a început sa taie lemne de la ora 5, la 5.30 ma plimbam pe plaja. Frumos, liniște, pustiu. Două tinere poloneze, nedormite vin să socializeze.

În jurul piscinei suntem 26 de oameni. Două grupuri mari, aproximativ egale, de polonezi şi francezi, şi eu. Polonezele sunt blonde și tăcute. Polonezii sunt mari, tăcuți și consumă mult.

Un control medical de rutină m-a dus într-o superbă vilă destul de veche. Am intrat, am admirat, mi-am oferit tensiunea arterială, am ieșit și abia atunci am remarcat plăcuța de pe peretele de la stradă, pe care scria că respectiva casă i-a aparținut lui Mihail Sadoveanu.

Cine nu s-a ciocnit de un meşter în această viaţă? De dimineață m-am lovit, genunchi în genunchi, cu unul, după care l-am ascultat cale de 12 stații de autobuz.

O doamnă foarte în vârstă, cel puțin asta îmi indica fața, discuta cu o tânără, nu vreau să o descriu pentru a nu atinge unele sensibilități. Doamna schimba subiectul discuție cu o viteză amețitoare, bucătărie, creșterea copiilor, modă, comportament în societate, carieră. Se ajunge, inevitabil și la bărbați și căsnicie.