LUMEA LUI DEDE'S

Viitor de aur

Din lirica ziarului Bursa:

“Blana ursului din pădure este marfa care se găseşte cel mai uşor la noi în ţară. Mulţi o au şi sunt dispuşi să ţi-o vândă pentru un preţ corect din punctul lor de vedere. Este o chestiune de tradiţie, de muncă neos-toită vreme de peste 60 de ani a claselor conducătoare. Obişnuiţi cu această stare de fapt ne vine mai uşor să trăim, aşa cum ni se propune, în viitor, mai ales că acesta este un timp în care nu simţi nici foamea, nici frigul şi nici sărăcia. Bine orientată, clasa politică autohtonă foloseşte prezentul pentru interesul personal şi viitorul când vine vorba de interesul public. Trecutul nu poate fi pus în discuţie, conţine fapte concrete care pot fi uşor transformate în capete de acuzare. Din punctul de vedere al maselor, trecutul conţine prea multe privaţiuni, prea multe erori, prea mulţi ani pierduţi fără niciun folos. Pentru toţi, indiferent de poziţie, există şi un punct luminos în trecut, de care nimeni nu e “vinovat”, exact ca într-un banc celebru în care un bătrân spunea oricui mai avea timp să-l asculte, cât de bine era în perioada lui Stalin, unicul său argument fiind acela că în respectivele timpuri era tânăr.
De la cele mai înalte tribune europene, preşedintele ţării ne anunţă, pe un ton părintesc-dojenitor: “În 50 de ani, cu această datorie ne putem dezvolta extrem de frumos rostogolind-o”. În plus ne avertizează să avem grijă şi ce lăsăm copiilor, “o datorie sau o casă”. În ceea ce ne priveşte, interpretând totul la modul personal, pentru că de generalitaţi statistice suntem sătui, lucrurile sunt clare, ştim ce lăsăm, în ceea ce îi priveşte pe ei, conducători, e la fel de lămurită situaţia, atât că nu e vorba de casă ci de case. Premierul e şi el precis în exprimare când spune că deocamdată nu sunt bani pentru suplimentarea salariilor şi pensiilor rahitice. Poate în viitor. Nu există “generaţie de sacrificiu” care să nu aibă pântecele bombate (precum copiii subnutriţi din ţările lumii a treia ) de la consumul excesiv de “viitor”, aliment care umple pe moment stomacul dar care nu asigură necesarul de proteine, lipide, glucide şi vitamine, elemente vitale pentru o bună func-ţionare a organismului. Când eşti trecut de adolescenţă şi afli că peste 50 de ani, când vei fi trecut şi de a treia tinereţe, ţara va fi frumos dezvoltată, parcă adormi mult mai liniştit. Statul lucrează pentru tine. Sloganul e al unui fost fond de investiţii, dar merge şi în acest caz, efectele pe termen lung probabil sunt aceleaşi.”

….

continuarea aici.

Două generaţii

Îmi place să votez. O văd ca pe o joacă, nimeni nu mă poate convinge că e o treabă serioasă. Treburile serioase au uneori efecte benefice pentru acela care le face, aşa că în acest caz…
Nu îmi place că toată lumea votează. Discuţia e amplă şi nu mai am chef să o port.

De vot mi-au reamintit doi compatrioţi, colegi de aer respirabil pentru o scurtă perioadă. Sunt un el de +80 de ani şi un alt el de +30.Dialogul este 99% autentic şi s-a purtat pe 31 ianuarie 2012, pe seară la minus 12 grade celsius.

+80: Atunci a pierdut tata mulţi bani, pe care îi avea la bancă, în 32.
+40: Cum bre, păi erau bănci pe vremea aia? Nu credeam.
+80: Erau mă, erau destule. Pai în 1938 s-a trăit în ţara asta cel mai bine.
+40: Cine era atunci preşedinte? Venise Ceauşescu.
+80: Nu mă, eram regat, avem rege!
+40: Păi nu erau moşieri? Era rău de ţărani şi atunci, nu aveau nici case în care să doarmă, stăteau sub paie.
+80: Bine mă că e de trai acu, cu Iliescu ăsta al vostru preşedinte.

Am să revin cu tema: trecut, prezent şi viitor .

Credinţă

Crezi cu adevărat în ceva doar atunci când eşti dispus să mori pentru acel lucru. Am auzit asta de multe ori. Văd acum că mulţi îşi urlă credinţele, religioase, sociale, economice, politice, din toţi rărunchii. La nivel mai mare sau mai mic. În acest context mi-am reamintit o povestioară.

Într-o biserică plină până la refuz de oameni a intrat în timpul slujbei un bărbat solid, cu faţa acoperită, purtând în mână o sabie şi a urlat din toţi rărunchii: “Cine vrea să moară pentru  Hristos să rămână pe loc”. Imediat majoritatea credincioşilor s-au repezit la uşă, fugind cât îi ţineau picioarele. În biserică au mai rămas o mână de oameni şi preotul. În acel moment bărbatul şi-a scos masca de pe faţă şi i s-a adresat preotului: “Gata părinte, poţi să începi slujba, te-am scăpat de fățarnici”.

Sfaturile cerşetorului anonim

Oraşul e mare şi-i bine populat, cu maşini şi oameni. Cu greu poţi să beneficiezi de un minut de linişte, mai ales dacă circuli pe domeniul public. Ghinionist (sau nu) am intrat în acelaşi cadru cu o doamnă supraponderală şi cu un om al străzii cumplit de neîngrijit şi atat de mirositor încât copacii lăsau impresia că dacă ar fi avut frunze acestea s-ar fi ofilit. Doamna, ca orice doamna a găsit de cuviinţă să pună la punct pe cineva şi cum eu par în general inofensiv l-a luat în colimator pe omul urât mirositor, imputându-i, culmea, că miroase urât. Între două guri de lighid gălbui sorbit dintr-o sticlă care pătimise multe,  omul îi răspunde senin: „Mie îmi spuneţi, veniţi puţin mai aproape să vedeţi cum e”. Doamna pleacă furioasă, eu zâmbesc. Zâmbetul este întodeauna o punte pe care o poţi arunca peste prăpastiile dintre oameni. Eu zâmbesc rar.  Cerşetorul anonim a păşit peste punte şi s-a simţit dator să-mi  ofere, absolut gratis câteva sfaturi: „E mai bine să puţi. Îţi spun din experienţa mea. Dacă eşti mizerabil şi miroşi urât nimeni nu te mai atinge. Poliţia nu te mai saltă pentru că le e scârbă se te bage în dubă. Oamenii nu te mai lovesc, pentru că nu vor să te atingă. Tu mi-ai da o palmă? Sigur că nu. Când am început să trăiesc pe stradă încercam să fiu cât mai curat. Aveam mereu probleme. Mi-am dat seama că din cauza „curăţeniei” ajunsesem pe drumuri. E o prostie să fii bun. Dacă vrei să nu ai probleme trebuie să fii cât mai împuţit posibil. Eu cu asta mă ocup acum. Mă împut în gunoaie. Tu cu ce te ocupi?”.  I-am răspuns pe larg. Pe scurt ar suna aşa: „Cu acelaşi lucru, dar în alt mediu”.

Tânăra gardă

de Vladimir Maiakovski – 1923

Globul rotească-se-ntruna,
Apele curgă cuminte.
Tînără gardă, tu, una,
Goană, galop, înainte!
Viaţa la pas nu ne place.
Steagul în ropote du-l!
Tineret, milioane, s-atace.
‘Nainte! Şi tot nu-i destul.
Regimente! Pe cărţi! În întreceri!
Frămîntînd slove noi, nesătul,
să semeni idei, să le seceri…
‘Nainte! Şi tot nu-i destul.
Ia cu-asalt piscul cel mai înalt,
subsuoară să-l duci ca pe-un sul.
Să-ţi freamăte sufletul cald,
mai aprig! Şi tot nu-i destul.
Universul – covor sau scrînciob -
De stelele-molii mi-l scutură tare!
Şi poruncă dă-ntregului glob:
mai la stînga să zboare!

Proverbe

Pentru mine:
“Să te ferească cerul să trăieşti vremuri interesante.”

Pentru ei:
“Fereşte-te de câinele care nu urmăreşte băţul cu care te aperi.”

În general:
“Cine te vede intrând în cârciumă nu zice că ai intrat să te închini.”

Întuneric profund

Nevinovat, după un ceai tare şi o carte aşişderea, am căzut ca musca în iaurt, direct pe Antena 3, în plin război Băsescu – Arafat. Anteniştii, mari meşteri în mişcări mici, invitau poporul să stingă lumina în case, timp de un minut, de la ora 21.00, în semn de solidaritate cu părintele SMURD. Naiv până la lacrimi, lacrimile familiei, mi-am stins becul care îmi iluminează pe interior cutia craniană şi m-am repezit pe balcon, să văd cu ochii mei cum se face întuneric în Drumul Taberei. Din nefericire pentru mine, din balcon pot privi peste 200 de apartamente- deşi aş prefera o pădure, am un fagure de blocuri la picioare. Nicio lumânare nu s-a stins la ora respectivă, ce era în beznă, în beznă a rămas, iar cei luminaţi au preferat să rămână la fel. Cu lacrimi în ochi, de la frig, am ieşit afară cam sumar îmbrăcat, m-am reîntors în faţa televizorului. Antena 3 avea o cameră de luat vederi fixată pe un bloc care arăta exact ca în ianuarie 1988, fără un gram de lumină. Spirit civic la maxim! O singură dilemă îmi dă târcoale, o mână dibace a decuplat blocul de la reţeaua electrică, sau câţiva reporteri convingători au trecut din uşă în uşă?
E posibil ca nici eu să nu stau în locul potrivit, recunosc spăşit am domiciliul în colegiul Elenei Udrea.

Un Labiş mai mic

Tăcerea este o calitate nepreţuită. Tocmai că nu are preţ nimeni nu dă doi bani pe ea. Unul cu mulţi bani, în mare parte meritaţi, are un talent să vorbească atunci când nu trebuie ceva de speriat. Dacă aţi trăit în România în ultimele 60 de ore e imposibil să nu ştiţi câte ceva despre Mircea Lucescu şi accidentul său auto. Aşa stând lucrurile, cred că declaraţia oferită de cunoscutul antrenor prietenului său de la Gazeta Sporturilor poate fi savurată pe deplin fără o preparaţie introductivă: “Tramvaiul putea evita coliziunea! L-am zărit de la zeci de metri distanţă şi mi-am imaginat că va frâna. Să mă ierte Dumnezeu, dar parcă a vrut să dea peste mine!”. Pentru lipsa de bun simţ ar trebui să îl ierte mai înainte compatrioţii, dar nu cred că e interesat de o iertare la nivel atât de mic.  Atitudinea este corectă din punctul de vedere al omului celebru, bogat şi cu o maşină puternică: trec eu pe şosea, opriţi-vă anoninimilor! Ce dacă sunt pe linia de tramvai într-un loc interzis? Plebea să mai aştepte, un zeu se grăbeşte. Cred că aceeaşi declaraţie ar fi oferit dacă întâmplător ajungea cu maşina pe o pistă la Otopeni sau cădea pe linia de metrou în staţie la Eroilor.

Fiecare popor se bucură de preţuirea pe care o merită din partea conducătorilor şi vedetelor pe care i-a “emanat”.

Luna şi doi bani jumate

Unele imagini mă duc automat cu gândul la câte un roman. Din balcon, în plină iarnă românească- uşor neserioasă, am văzut prin obiectivul aparatului de fotografiat “Luna şi doi bani jumate” de W. Somerset Maugham.

De ce luna? Pare destul de clar. De ce doi bani jumate? Nu cred că e cazul să vă prezint conţinutul buzunarelor proprietate personală.

Lectura este plăcută, mai ales dacă vă plac biografiile şi pictorii.

Cel mai frumos tango din lume

Cu 30 de ani în urmă, când eram mai tânăr şi la trup curat, în compania părinţilor, mergeam destul de des pe la fini, într-un sat din apropiere (Greci). Nu mai ştiu ce mâncam şi ce se bea, dar cu siguranţă nu am cum să uit piesele de rezistenţă ale acestor întâlniri, un pick-up Unitra şi un disc cu Gică Petrescu – Tangouri celebre româneşti (II). Ieri, cu familia, dar cu mine evoluând la închidere, pe post de tată, am mers pe la fini, nu într-un sat vecin ci într-un cartier mai îndepărtat (Titan). Ştiu ce am mâncat şi ce am băut, dar am avut enorma bucurie să găsesc la faţa locului vechiul pick-up, moştenit de finul tânăr şi discul vinil cu acum clasicul Gică Petrescu. Audiţia m-a lăsat mut, nu că aş fi deosebit de vorbăreţ de felul meu. Citând dintr-un clasic al cartierului Ferentari, Vanghelie pe numele său, pot spune că “viaţa este rotundă”.

Cel mai frumos tango din lume – Gică Petrescu