O melodie în acord cu vremea și mai ales cu vremurile. Cu ani în urmă era considerat un adevărat imn al sinucigașilor. Piesa lui Rezso Seress are un filon de tristețe, dar nu vad de ce m-ar determina să iau funia de buclă, poate cel mult un păhărel de toartă. Dar gusturile nu se discută, mai ales în cazul unor astfel de acțiuni.
Nu îmi plac surprizele. Singurele pe care le agreez sunt cele oferite de nişte cărţi despre care, în momentul în care mă intersectez cu ele, nu ştiu nimic.
“Vipera sugrumată”, romanul lui Herve Bazin a reprezentat o astfel de surpriză. Este povestea tandră a urii nemăsurate care înfloreşte, splendid, între o mamă şi fii săi, la care asistă un tată incapabil să intervină.
Un război care malformează conştiinţe şi care se petrece adesea, dar care de cele mai multe ori nu este făcut public din considerente lesne de înţeles. Copilăria nu are doar poveşti cu zâne, mai sunt şi vipere în peisaj.
Pescuitul nu este o treabă simplă. Să faci aceast lucru în mod legal poate fi extrem de complicat, mai ales când eşti un biet amator dornic să arunci un băţ în baltă în timpul unei mini- vacanţe.
Ultima experienţă s-a desfăşurat în zona barajului Siriu, o zonă superbă de munte, unde poţi ajunge fără să fi supus la caznele de pe şoselele spre Valea Prahovei.Vârfuri semeţe, întinderi mari de apă şi brusc vezi cum iese la lumină pescarul din tine (bine că nu face acelaşi lucru şi vânătorul). Cazat în comuna Caşoca, unde sunt mai multe pensiuni drăguţe, încerc să găsesc o modalitate rapidă de distracţie, pentru mine şi companioni, aşa că mă interesez cum stă treaba cu pescuitul. Amabilă, gazda ne trimite direct pe malul lacului, după ce în prealabil a examinat tot grupul şi şi-a dat seama că numărul de kilograme în plus nu prea ne permite să atacăm pantele Vârfului Penteleu. Uşor de zis. După 3 kilometri de drum încolăcit precum funia în sac ne trezim în faţa unui panou mâncat de rugină care ne ameninţă cu chinurile iadului şi cu ceva amenzi dacă îndrăznim să aruncăm lansetele în apă. Ceva mai jos, câţiva centimetri, tot pe o bucată de tablă este postat anunţul unei asociaţii, „Muflonul”, care ne dă o speranţă, contra unei taxe primim câte un permis care ne permite să pescuim liniştiţi.
Avem o singură grijă în acest moment, undiţele şi un borcan cu râme sunt deja în portbagaj, mai trebuie doar să obţinem bucaţile de hârtie care ne transformă din odioşi braconieri în pescari sportivi onorabili. Mergem direct la barul din buza barajului şi punem întrebarea de 100 de puncte legată de permis. Barmaniţa îşi declină competenţele şi ne trimite la „şeful”, care lansat într-un delung proces de degustare nu ne este foarte folositor, dar o doamnă aflată cu el la masă traduce rapid ce a vrut acesta să transmită:”Vă întoarceţi în Caşoca, la prima curbă, unde sunt nişte cruci este o clădire mai înaltă, ceva cu apele române, acolo puteţi să plătiţi. Dar zice că mai bine vă duceţi să daţi la peşte, că nu vă întreabă nimeni de vorbă”.
Plecăm în trombă, refacem drumul funie, şi pentru că nu găsim curba cu cruci ne oprim să întrebăm pe cineva. Amabilitatea este la ea acasă, până să ne spună ce şi cum, omul pe care l-am abordat ţine să ne spună un banc cu un pescar şi o cărămidă, uşor porcos şi lungit peste limita răbdării, după care ne sugerează să mergem puţin mai sus unde este o terasă: „Vă duceţi la omul care este la grătarul de mici. E pescar şi consilier local, el ştie cum stă treaba”. Ajungem şi în faţa gratargiului, care se întunecă la faţă când aude că nu vrem mici şi dorim doar explicaţii. „Aici nu are cine să vă ajute cu permisul. Vă întoarceţi în oraş, la Nehoiu, acolo e un magazin cu scule de pescuit şi poate vă face. Am şi eu permis, dar l-am făcut la Buzău. Oricum fără act să nu vă duceţi pe lac, că azi ştiu sigur că sunt controale la baraj”. Cum până în Nehoiu sunt doar 10 kilometri, faţă de cei 70 până la Buzău, plecăm cu elanul uşor zdruncinat.
Găsim repede magazinul şi vânzătorul ne spune că la el se fac permisele, 30 de lei taxa plus 30 înscrierea în asociaţie, dar că dureză 2-3 zile. Actele trebuie să ajungă la Buzău şi abia după aceea revin la Nehoiu. Spre liniştea noastră ne informează că de 20 de ani de când pescuieşte el nu a văzut decât o singură dată un control, dar că şi dacă vin e imposibil să nu ne înţelegem:”Dar eu zic să încercaţi şi în Caşoca, parcă e o asociaţie şi pe acolo. Dar de ce nu v-aţi făcut actele la Bucureşti?”. Întrebare e dificilă, e mai greu de explicat că suntem doar nişte pescari de vacanţă şi că unii dintre noi nu au mai atins o undiţă de aproape 15 ani.
Refacem drumul şi după mai multe întrebări scurte, care capătă răspunsuri lungi, ajungem la un agent de pază care pare să ştie cum stau lucrurile. Acesta îşi sună un coleg, care la rândul trebuie să-l sune pe omul care se ocupa de asociaţia locală de pescuit. Într-un final primim vestea: „A zis să vă duceţi liniştiţi, nu are cine să vă controleze, că nu au mai avut bani să plătească jandarmeria”. Insistăm că nu vrem să avem probleme şi omul, contrariat de această paradă de cinste, ne trimite la o pensiune, aflată „în coada barajului”, cam la 13 kilometri, susţinând că acolo se mai organizează partide de pescuit. Obosiţi, cu ultimele resurse de energie pornim la drum, trecem pe lângă barul şefului, care degusta eroic în soarele dogoritor, şi ajungem la pensiunea izbăvitoare, aflată la capătul unui drum forestier, care probabil are multe maşini pe conştiinţă. Recepţionera nu înţelege ce vrem de la ea, dar ne invită pe malul lacului să facem ce vrem, „nu e al nostru, e al statului”. Cu cinstea topită ne decidem să facem totuşi o partidă de pescuit, după ce în ultimele 4 ore vânsem morganaticele permise. Desfacem undiţele după care şoc şi groază, stresate, ameţite de altitudine, supra-încinse de căldură, râmele se hotărâseră să moară puţin. Am interpretat corect semnul şi am decis să abandonăm această activitate şi să mergem să mâncăm ceva la un restaurant aşa că am întrebat la pensiunea din apropiere: „La noi nu, dar încercaţi în Caşoca sau mai bine în Nehoiu. Cel mai sigur mai întrebaţi acolo pe cineva”. Am pornit la drum încercând să găsim un restaurant.
Toată povestea a ieşit la lumină, în premieră, în ziarul Bursa.
De fapt e doar Dede( cocoţat în vârful unui fost pom) şi barajul Siriu ( care se visează când mare când râu cu apă dulce). La mijloc ar mai fi nişte peşti prinşi şi eliberaţi, după o aventură la şosea asupra căreia am să revin.
Din când în când e bine să ne oprim şi să aruncăm o privire peste umăr. Viaţa nu înseamnă doar un galop pe o stradă cu sens unic. Dacă avem amintiri putem apela uneori la ele, chiar şi în scop terapeutic. Dacă nu… tot înainte.
Tatiana Stepa: Cantec pentru prieteni
Oamenii simt nevoia să-şi facă simţită prezenţa oriunde se află, inclusiv în mijloacele de transport. Oamenii sunt nervoşi şi simt nevoia să arate acest lucru. Oamenii sunt oameni.
Locul: autobuz, linia 168, Bucureşti, între mic dejun şi prânz. Personaje: o doamnă foarte netânără, un domn care încă nu a atins vârsta pensionării, dar nici departe nu este de ea, o muscă cu vârstă incertă. Între primele două personaje a existat un mic conflict legat de un loc pe scaun. Mai trecută, dar mai agilă, doamna a reuşit o primă victorie. Musca, având chef de bâzâială, se aşează pe umărul femeii. Urmează o remarcă din partea domnului: “trage la mortăcină”. Nehotărâtă, musca pleacă în zbor planat şi se aşează pe mâna domnului.”Uite-o, trage la rahat”, a rostit cu satisfacţie doamna. Au urmat şi alte cuvinte, de ambele părţi, dar cum fiecarui om îi vine vremea, am ieşit din scenă.
Privesc nedumerit cum se schimbă raporturile.
Prima fotogramă pe care pot să o rulez la nivel cerebral este cu un omuleţ foarte mic şi o o bicicletă (Tohan) uriaşă în raport cu el.
Ulterior se ajunsese la echilibru, un adolescent şi o semicursieră.
Acum bicicleta(împrumutată) este prea mică şi omul prea mare.
În urmă cu aproape 3 ani postam în acest loc de largă respiraţie o poezie a lui Mircea Micu. Astăzi am aflat că a murit, iar mâine va fi incineret. Cu 2 zile în urmă chiar discutam că moartea unui scriitor ( chiar şi comunist, după cum clasifică destui poezia în funcţie de simpatiile politice ale poetului) nu este o ştire dar sinu…. în fine, nu vreau să mă enervez. Iată şi poezia:
Mama
de Mircea Micu
Imi scrie mama “Ti-am facut mormant,
Ca nu se stie ce… si cum, si cand…
Tu chiar daca te tii in Bucuresti,
Stiu eu cat de strain si singur esti.
Are gardut de fier ce ne desparte,
Dar fi-vom mai aproape dupa moarte.
E din beton; sa nu fi suparat,
Dar toti vecinii s-au asigurat.
Ti-am pus compot de visini si gutui
si daca vrei sa ti-l trimit sa-mi spui.
A venit toamna, vremea e ploioasa
Si nu stiu daca ai sa poti veni pe-acasa.
Sa nu te culci tarziu, stiu eu cum esti
Si sa te-mbraci mai gros, sa nu racesti.
Noroc si sanatate, dragul meu!
Mormantul de beton l-am platit eu…”
8 visitors online now
8 guests, 0 members
Powered by Visitor Maps
