Etichete și erotism

dedes33Oamenii au așteptări diverse de la alți oameni. Un om, o așteptare sau o asteptare de la un om, ori poate invers.

Săptămâna trecută am întâlnit (la Uzlina) un domn, care fizic depășise în fugă prima și a doua tinerețe, (în cască mi s-a suflat că pe prima am depășit-o și eu)  dar care sufletește era bine ancorat în al treilea deceniu de viață. Omul are, pentru că mai trăiește după întâlnirea cu mine, un talent rar de a duce absolut orice discuție în zona eroticului, după care, invariabil, vine și cu câte un banc fără urmă de perdele, edificator pentru cei mai grei de cap și ruinător pentru pudibonzi. Că vorbești de sapă, de blugi rupți, recolte, pescuit, bărci, noapte, zi, limbi straine, bani, muzică el te aduce la punctul de plecare al tuturor oamenilor (sper că nu trebuie să vă spun un banc pe aceasta temă) sau nu neapărat, deși activitățile sunt înrudite. După câteva zile m-am obișnuit și cu stilul și cu omul. La un moment dat a început o discuție cu tentă religioasă în care apăreau Adam și Lucifer. Instinctiv mi-am pus o mână în capul defrișat de păr și mă pregăteam pentru o avalanșă de blasfemii pornografice. Când discuția a ajuns la capăt, mi-am dat seama că nu reținusem nimic din ea, tocmai pentru că fusese extrem de serioasă, iar eu mă așteptam la cu totul altceva. Orizontul de așteptări îmi fusese înșelat tocmai pentru că îi pusesem omului o singură etichetă.

Mi-am dat seama că inclusiv eu am prieteni din adolescență, care, în ciuda deceniilor de post, rugăciune și maximă seriozitate, încă mă văd ca pe zurbagiul de la 20 de ani. Mulțumesc prieteni!

 

Imagini

13170079_10209410122680197_1792156833_oAdesea, după ce am vazut o fotografie, m-am întrebat „oare ce a fost după?”, în special la imaginile de la petreceri (aniversări, nunți, sărbători legale sau ilegale), în care invariabil toată lumea radiază de fericire.
Ce a fost după această imagine, în care apar eu și un guguștiuc? Puțină viață. Crudă.
O familie tânără de guguștiuci au decis să-și crească urmașii într-un ghiveci de pe balconul apartamentului nostru. Decizia părea înțeleaptă. Ca un vechi columbofil care la un moment dat avea peste 100 de porumbei, chiar dacă viața m-a dus în locuri unde mai greu poți crește animale, am amenajat pe balcon un mic loc unde porumbei, guguștiuci sau vrăbii pot să găsească ceva de mâncare. Ne-am bucurat de prezența guguștiucilor și am decis să ne restrângem la maxim activitatea pe balcon, ca să nu deranjăm. Cadrul idilic a durat câteva zile, foarte puține, până într-o seară când o cioară a atacat nemilos cuibul, răpind un ou în urma unei bătălii disproporționate, la care am fost martori eu și fata mea. Am intervenit, dar răpitoarea s-a mișcat mult mai rapid. A doua zi, în lipsa noastră, cioara a atacat din nou, iar seara cuibul era gol, părăsit.
Amărăciunea copilului m-a făcut să mă simt vinovat, am oferit cuiva, chiar și unui guguștiuc, iluzia protecție pe care de fapt nu o puteam oferi. Oare nu facem asta în fiecare zi?

Rasism european

Până luni habar nu aveam că sunt rasist. Nici acum nu sunt foarte convins de asta, dar la începutul săptămânii am discriminat un om, cel puțin așa arată faptele.
În autobuzul 368, că doar nu vă așteptați să circul prin oraș cu limuzina, la oră de maximă caniculă, în spatele meu un cetățean bătea cu o șapcă o muscă. El statea jos, eu în picioare. În timpul luptei, șapca mă mângâie puțin pe spate și firesc mă întorc spre om, gândind că poate avea ceva să-mi comunice. Am greșit! Cetățeanul, de culoare, probabil venit din Africa, s-a întunecat și mai mult la fața și a început să bolborosească ceva, într-un amestec imposibil de engleză, franceză și o limbă necunoscută mie. Tonul vocii îi creștea de la un cuvânt la altul. Cu greu am înțeles că mă înjura de diverse rude, mă acuza că sunt un alb rasist și că el ar trebui să-și dea jos pielea neagră ca să poată trăi în această țară de rahat în care toți albii se uită urât la el. Văzând că omul nu se oprește, m-am întors cu fața la el și l-am întrebat: „Te simți rău?”. O altă greșeală. V-am spus, era cald și din acest motiv eram mai descheiat la cămașă puțin mai mult. La gât port o cruciulita din piele – legată cu o sfoară – care acum era vizibilă. Acest lucru l-a înfuriat și mai tare pe om. A început să țipe isteric „fucking christians”, repetând asta de cel puțin 10 ori, după care m-a înghiontit de două ori cu degetul în piept. Cei care mă cunosc știu că nu reacționez foarte bine atunci când se trece de la agresiunea verbală la cea fizică. Tocmai în momentul în care mă pregăteam să fac greșeala să-i dau 28 de pumni în cap (urăsc violența și pe oamenii care recurg la ea) un gând și o imagine m-au oprit să mă port corect cu omul, așa cum aș fi făcut-o cu un alb, și să-l discriminez neaplicându-i o corecție. M-am gândit imediat că el fiind negru și eu alb, indiferent de context, în Europa rasistul sunt eu. În plus, într-un târziu am observat că un alt cetățean de culoare, aflat un rând mai în spate, filma sau făcea fotografii cu telefonul. I-am îndepărat degetul agresiv și i-am spus „stai cuminte, că te poți accidenta” , după care m-am îndreptat spre ușă, uimit de cât de calm te poate face „corectitudinea politică” europeană sau frica de ea. Calm și – după foarte multe standarde- prost de laș sau laș de prost.

Lemn

O turmă de credincioși, mai cântând, mai vorbind, m-a informat că „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. O lecție gratuită de smerenie. Îmi plac lecțiile, mai ales când cel care le oferă le și aplică pe propria piele.
Dacă Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici, de ce nu le preferă și domniile voastre? De ce continuați să vă duceți viețile în vile sau apartamente mult prea mari pentru nevoile unui om normal? Ca și credința, fericirea se află tot în interior, așa că vă puteți lipsi de tot luxul, care vă înconjoară pe mulți dintre voi, și într-o adevărată lecție de smerenie să vă mutați cu toți cei dragi în câte o garsonieră din Drumul Taberei sau într-o bojdeucă de la munte sau câmpie. Nu în pereți și mașini 4X4 stă sensul vieții, parcă asta susțineți? Apropo, când ați mâncat ultima dată dintr-o strachină cu o lingură de lemn o zeamă chioară de ștevie? De ce purtați haine atât de scumpe, ca să nu mai vorbim de accesorii?
Nici nu știți cât de mult semănați cu o parte dintre șefii Bisericii! La fel ca voi și ei vorbesc de smerenie și simplitate, după care își văd de drum la bordul unor mașini de zeci de mii de euro.

Cum am ratat sfârșitul lumii…civilizate!

12887517_10209065292779665_471575146_oPentru un suflet sensibil e foarte greu să afle că în locul unde și-a petrecut  ziua, la terenurile de fotbal de lângă Parcul Drumul Taberei, exact în timpul în care s-a dus să se hidrateze cu o ciorbă caldă, părinții unor mici fotbaliști au dat spectacolul vieții lor bâtându-se precum chiorii în fața copiilor. Bătaia s-a făcut știre, iar știrea a ajuns și acasă la mine. A fost nevoie de șase echipaje de poliție ca bătaia să fie oprită. „Păi ce ai făcut, Gogule? Ai pierdut toată distracția!”, mă întreabă soția. Gogu sunt eu atunci când rateaz ceva important. În general sunt Gogu. Ce poate fi mai trist ca o confirmare a tot ceea ce bănuiești tu să vină exact când nu te mai afli acolo. De foarte mult timp cercetez  felul cum generația mea își educă odraslele. Concluziile personale sunt următoarele: nu există un dezastru mai mare, toată prostia, toate frustrările, toată bogăția dubios acumulată sau sărăcia cinstit dobândită sunt revărsate asupra copiilor. Că oamenii care își chinuiesc  copiii, nu cu gândul la sport și mișcare, ci cu mintea la banii viitori, au ajuns să se bată nu mă miră. Mă otrăvește însă faptul că am ratat spectacolul.

Cauți scandal?

12903837_10209065212897668_331482370_oA doua zi, duminică, m-am prezentat la terenuri încă de la prima oră. La intrarea aleii de lângă terenuri, era parcată o mașină de poliție cu doi agenți tolăniți înăuntru. Mi-am luat fața de băiat naiv și m-am dus direct la polițiști. „Bună ziua! Nu vă supărați, la ce oră este bătaia?”, „Ce bătaie domle?”, „Păi azi nu se mai bat părinții?”, „Du-te domle d-aici, Cauți scandal? Te văd om serios”. Caut și nu găsesc, era replica următoare, dar am ținut-o în mine, am salutat și am plecat. Jucau niște copii de la Dinamo cu o echipă de la o școală particulară. Așa cum mă așteptam (am observat că în general echipele care aparțin unor cluburi din primele două ligi sunt net superioare celor de la diverse școli) dinamoviștii îi băteau rău pe adversari. M-am plasat lângă un grup de părinți și am afișat o față de om căzut din lună. Oamenii se agitau, eu eram o statuie a calmului. În cele din urmă, chiar mă temeam că nu se întâmplă, un domn mă abordează: „Cu ce echipă ați venit?”, „Cu niciuna, eu am venit să văd bătaia, la ce oră vă bateți?”. Omul a mai mormăit ceva, după care micul grup, precum un miriapod dezarticulat, s-a îndepărtat de mine. La terenul doi, am repetat întrebarea, evident după ce am fost întrebat cu ce echipă am venit. Probabil, fiind duminică, fiind Paștele la catolici, până când am plecat, părinții doar au înjurat și au țipat isteric, nimeni nu s-a mai bătut.

Părintele lor, stăpânul nostru!

În trecere, spre plecare am abordat un antrenor, care își pregătea elevii pentru următorul meci. M-a uimit faptul că aproape niciunul dintre jucătorii săi (generația 2003) nu știa să suteze corect, câțiva habar nu aveau să alerge, iar portarii, cei mai grăsuți dintre copii erau un dezastru, când erau invitați de profesor să plonjeze după minge se trânteau la pământ după care se târau după balon, care invariabil trecea de ei. Antrenorul, sincer cu mine, dar complet nesincer cu părinții. „Ce să le fac dacă insistă și oricum ai încerca să îi refuzi nu vor să priceapă că de fapt copilul nu are niciun talent, iar banii pe care îi investesc acum nu se vor întoarce niciodată. Nu se poate să îmi aduci un băiat de 10 ani, care are 80 de kilograme și să te aștepți să ți-l fac eu fotbalist. E o nenorocire, nu știu ce le dau să mănânce, dar îmi vin băieți cu sâni și fundul mai mare decât al lui soacra mea. Am pe unul, care la școală nu face sport, nu cred că a făcut niciodată, că îi duc părinții scutire medicală, habar nu are să alerge.Să vezi ce insistențe și apropouri ca să le joace copilul titular. Cred că mă las!”. Lângă noi o doamnă tocmai striga la copilul ei care încerca să deposedeze un adversar:„Nu mai alerga, gata, că transpiri și iar răcești”.

 

Rufe murdare

Până unde se poate merge cu spălatul rufelor în public? Până la capăt, inclusiv cu uscat și călcat…în picioare, grație telefoniei mobile.
„Mihai, eu nu știu ce să mai fac. Cred că trebuie să-l dăm la un after-school, poate acolo face ceva, deși cred că se va limita să copieze temele ca un robot. Cu ce l-am răsfățat eu? I-am luat leul ala de pluș, atâta tot. Nu-l mai las la calculator, la tabletă, degeaba, stă în casă si se uită la pereți. Mănâncă ce mâncăm și noi, nu-l mai las la dulciuri. Tu ai plecat duminică, da luni a venit vecina de sub noi să mă întrebe ce s-a întâmplat. Da, a auzit, ca se aude, cum să nu se audă. Păi am explodat și eu. Da, la 3-4 dimineața se aude și mai bine.Copilul asta mă omoară. Ce să mai fac și eu?, să aduc și bani, să îmi văd de cariera mea, să-l cresc și pe el. Da, știu, și tu aduci foarte mulți bani, nu asta am vrut să spun. L-am întrebat ce le-a predat ieri la școală. Nu a fost capabil să spună nimic. Cred că și acolo stă și se uită pe pereți. Mihai, eu nu am ce să-i mai fac, e clar seamănă cu tine, lipsit complet de inteligență. Da, știu, tu te-ai descurcat, dar el…Sper să nu-ți semene la toate, mă înțelegi ce vreau să spun,intim, mă înțelegi, că atunci nu are nicio șansă, nu-l ia niciuna, că nu sunt toate proaste ca mine. Mihai, eu nu mai rezist. Nu, nu am nimic special să-ți spun, dar m-am săturat”.
Monologul telefonic al doamnei de 30-40 de ani e întrerupt de un controlor RATB. Doamna, continuă să-l certe pe Mihai pentru prostie și urmaș în mod direct și impotență indirect, în timp ce îi oferă abonamentul controlorului. Acesta îi spune că abonamentul e expirat. „Mihai, stai puțin, că a venit cineva să mă frece cu un abonament. Poftim chitanța, acolo scrie clar că mai am abonament două – trei zile”. Controlorul se uită la chitanță și îi spune că scrie clar, valabil până la 1.03 și azi suntem în 2. „Nu văd domne ce scrie, că nu mai văd. Nu din cauza ochelarilor de soare, ci pentru că la 50 de ani oamenii nu mai văd. O să-mi fac alt abonament. Bine, dă-mi cardul și fă ce vrei. Ce amendă? Nu am niciun ban până pe 10. Da, abonamentul îl face altcineva, de la firmă, niște idioți care trimit oamenii pe teren cu abonamente expirate, da eu nu am bani de amendă. Alo, Mihai, nu îmi faci tu niciun abonament, să facă idiotul ala de Claudiu, că o să-i bag amenda pe gât, că a dus firma asta de râpă. Mihai, m-am săturat de atâția proști”. În acest moment doamna s-a uitat la mine. Fix. La prima am coborât, ajunsesem la destinație.

Viața, femei și radio

campdemaciDin când în când cerul vieții unui om se umple de nori îmbibați de versuri bacoviene. Din fericire orice scut de nori este spart de spade de lumină. Depinde foarte mult și cum ai setate și așteptările sufletului. Dacă singurul lucru care te poate însenina parțial este un sac de bani sau orice altceva care poate fi cumpărat cu un sac de bani, e greu să ai parte de raze de lumină.
Cum viața mea este un lung șir de satisfacții intelectual – morale și dezamăgiri materiale și de această dată pot spune că ceaiul acestui început de an, amar din punct de vedere personal, a fost îndulcit de o chestiune, care pentru destul de mulți poate reprezenta o prostie: descoperirea unui post de radio, Smart FM, condus, cred că și patronat de Marius Tucă, un ziarist pentru care trebuie să recunosc că nu am avut o foarte mare simpatie până în decembrie 2015. Un post de radio cultural este un pariu riscant și chiar dacă îl va pierde (sper sa nu), omul merită toată admirația pentru că a îndrăznit să-l facă. Emisiuni în care se vorbește despre cărți, teatru, film, artă, nu întâlnești chiar la tot pasul. Dar marea bucurie au reprezentat-o ascultătorii care îndrăznesc să intervină în direct sau indirect, marea majoritate femei. Din fericire în țara asta, dincolo de imaginea creată de toxicele emisiuni tv cu domnișoare complet idioate și siliconate, trăiesc foarte multe femei inteligente capabile să spună și să înțeleagă lucruri de substanță. Doamnelor și domnișoarelor vă ofer un mărțișor virtual și o sugestie: fiți ascultătoare, porniți un radio.

Tanti Geta

Tanti Geta a primit de la copii un smartphone. „Un chin pe bani”. E un ACER de 5 inch. „Ager de-un lat de palmă”. E destul de greu de manevrat. „E imposibil să faci ceva cu el, ia de vezi”.

Tanti Geta începe să patineze cu degetul mare și arătătorul pe gheața ecranului. Mișcări ample derulate cu încetinitorul. Un ecran întreg este plin cu „iconițe” cu telefoane de unde teoretic poți suna pe cineva. În mișcările de patinaj se trimit 2 mesaje fără mesaj și se fac 3-4 apeluri. La un moment dat un apel nu este întrerupt la timp de mișcările hipnotice ale degetului mare și telefonul începe să sune. Se aude difuz țârâitul  de la celălalt capăt. „Alo, alo, alo. Tanti Getaaaa. Iar te joci cu telefonul?” Tanti Geta, care posedă și un aparat auditiv, plasat discret în urechea dreaptă, văzând că nu reușește să-i dea de cap „belelei”, bagă telefonul în buzunarul paltonului gros. Din întunericul marsupiului căptușit cu atlas negru, se mai aude un firav „Tanti Geta, închid”. Tanti Geta nu aude prea bine, dar simte enorm. Brusc bagă mâna în buzunar, smulge telefonul din amorțeala călduroasă, face două- trei mișcări de deget, rapide pentru un melc paralizat, și pune aparatul la urechea cu aparat. ”Alo, alo. Ce aveți mă de mă tot sunați? Alo, Mariane tu ești mă, acu vin! Pa.” De la celălalt capăt nu se aude nimic. Nu contează. Tanti Geta vrea să închidă telefonul.

Începe patinajul. În dezordinea mișcărilor un nou apel. „Alo, alo, mamă iar…”. Tanti Geta, e impasibilă. Telefonul se pitește în palton. „Să nu-l fure careva, fără telefon sunt moartă!”.

Vârste

„Ploua infernal” și eu mă plimbam cu „ratb-ul”. Îmi place că ploaia îi face pe oameni mai tăcuți, uzi, vorbesc mai puțin. De mai bine de 30 de minute mă bucuram de tăcere când deodată o tânără doamnă îmi violează timpanele cu două cuvinte țipate isteric-interogativ: „Chiar suta?”. „Da mamă, o suta!” vine răspunsul pe o tonalitate înaltă. Întorc capul și văd că lângă tânără se afla o doamnă în vârstă care purta pe cap pielea parțial împădurită cu fire de păr ale unui animal mort de foarte mult timp. „Extraordinar, 100 de ani” insistă tânăra, probabil fană Dan Negru, omul care a patentat repetarea unei întrebari până la zăpăcirea totală a interlocutorului. „Da, anul asta i-am făcut, sunt născută în 1926”. Un calcul elementar chiar și pentru autobuz, pe care doamna tânără nu vrea să-l facă, îmi indică că doamna în vârstă este decisă să sară peste un deceniu din posibila viață ulterioară pentru a se putea lăuda în fața naivilor că este centenară. „100 de ani, da să știți că vă țineți super-bine. Alții la vârsta dumneavoastă nici nu mai respiră de foarte mult timp”.
….
Cu o zi în urmă, o altă doamnă în vârstă se plângea de…părinți, cum că o „hămălesc pe drum”. „Dar câți ani au părinții dumneavoastă?”, vine întrebarea de bun simț a publicului. „89 tata și 87 mama”. „Inseamnă că și dumneavoastră aveți măcar 70, v-au făcut la tinerețe?”. „A nu, așa arăt eu mai terminată, nu am făcut nici 55”.

Cum l-am salvat pe Pintea de la moarte

Recunosc din start că am o slăbiciune pentru actorul Florin Piersic. Am devenit ţinta glumelor familiei pentru că ori de câte ori îl văd la TV, într-un film, o piesă de teatru, emisiune de vorbăraie, suspend orice activitate, confisc telecomanda şi mă lăţesc pe canapea.
Contează mai puțin că filmele cu el le-am mai văzut de 15-20 de ori, la fel și piesele. În fond, există un număr maxim de ocazii în care te poți reîntoarce cu gândul în copilărie? Cred că nu. Pintea, Mărgelatu, Anghel Șaptecai… sunt o parte dintre prietenii din copilărie, verii mai mari, la care puteam apela ori de câte ori purtam câte-o bătălie dramatică pe câmpiile verzi ale minții mele de copil.

Există însă și un moment când am decis să-l ajut și eu pe Pintea, salvându-l de la moarte. La începutul anilor 80, într-o sâmbătă – era un noiembrie cețos -, televiziunea unică a programat filmul Pintea. Un adevărat prilej de sărbătoare pentru toți copiii din satul meu, îndrăgostiți iremediabil de poveștile cu haiduci. Orice întâlnire cu Piersic reprezenta și pentru mine un prilej de mare bucurie, dar de această dată simțeam o ușoară strângere de inimă.

Cu câteva luni înainte, în vacanță, văzusem filmul la o grădină de vară de pe litoral, iar moartea lui Pintea mi-a ruinat o noapte de somn, în care am plâns aprig pe interior. Revenind la acel noiembrie cețos-ploios,  pe la jumătatea filmului s-a întrerupt livrarea energiei electrice. Lucru mai puțin obișnuit pentru o seară de sâmbătă, căci în restul săptămânii becul și televizorul existau doar de decor în casă, lampa, lumânarea și radioul cu baterii aflându-se la putere.

A doua zi am decis să le povestesc prietenilor de joacă restul filmului, care știau că îl văzusem. Evident că nu mă lăsa inima să-l omor pe Pintea, așa că am modificat scenariul din mers. Am șters brutal finalul, când Grigore Pintea urma să fie răpus de un glonț mișelesc, și am mai introdus o luptă cu ușoare influențe western, din care haiducul a ieșit victorios. Finalul a fost pe placul tuturor, iar eu am reușit să-l țin în viață pe Pintea până la următoarea difuzare a filmului, cu prețul propriei credibilități.
Pintea a ajuns la 80 de ani și, uneori, mă gândesc că mințind nevinovat într-un colț de univers, într-un noiembrie cețos-ploios-copilăros, am contribuit puțin la acest lucru.

Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/cum-l-am-salvat-pe-pintea-de-la-moarte-povestile-lui-dedes/

Din toate cate nimic

12 visitors online now
5 guests, 7 bots, 0 members
Max visitors today: 14 at 06:38 am UTC
This month: 28 at 05-18-2016 10:33 pm UTC
This year: 30 at 01-10-2016 10:58 pm UTC
All time: 276 at 01-02-2011 09:45 pm UTC