LUMEA LUI DEDE'S

Muzică

MY WAY

Viaţa

Eugenia Vodă: Ce îţi place cel mai puţin în România de azi?

Radu Beligan: Viaţa!

(emisiunea Profesioniştii)

Gloata

Imaginile de la sfinţirea Bisericii Cotroceni m-au uns pe suflet. Gloata s-a manifestat în toată splendoarea ei, sudalme, îmbulzeală, picioare sfărâmate, capete sparte. Doamne care au uitat de foarte mult timp când au luat prima pensie împingeau mai bine decât orice rugbyst din echipa naţională, domni venerabili cu frică de Dumnezeu înjurau de toţi sfinţi în uşa bisericii. Dacă  aşa se manifestă cei mai cucernici dintre români, ce pretenţie să mai ai de la restul. La scurt timp am văzut imagini de la pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva. Schema se repetă la indigo şi la Iaşi. Nu înţeleg de ce Becali nu apelează la acest comando de drept credincioşi pentru a rezolva problema la Steaua. Ori cât de răi ar fi băieţii de la galerie nu au nici o şansă în faţa acestor oameni, antrenaţi la cozile comuniste şi perfecţionaţi la pomenile de orice natură de după 90.

De câte ori mă visez Stalin mă trezesc lac de transpiraţie când îmi dau seama că România nu are o Siberie.

Ruşine?!!

Aud tot mai mulţi oameni că se simt ruşinaţi după meciul pierdut în Serbia de echipa naţională. Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce un politruc autohton dă cu producţia nazală în fasole la vreo reuniune internaţională. Nu înţeleg de ce ar trebui să-mi fie mie ruşine pentru toţi proştii naţiei? E o pură întâmplare că m-am născut în România, nu reţin să fi făcut o cerere în acest sens, aşa că îmi menţin ruşinea doar pentru propriile greşeli. Cu peste 20 de ani în urmă am refuzat să merg la şcoală după ce echipa olimpică de fotbal a pierdut cu 0-8 un meci disputat în Danemarca. Aproape că mă simţeam vinovat pentru acel rezultat. Un mic copil.

Ei şi!

Desface ochi cît baniţa
Gazeta… Parcă muşcă.
Ne mai împroaşcă graniţa
miros de praf de puşcă.
Aceste ştiri, cu miile,
ne-nvaţă în furtună.
Ni-s bune bucuriile,
tristeţea nu e bună.
Furtunile istoriei,
oceanul cît l-or bate,
cu vasele victoriei
le-om spinteca pe toate.

Vladimir Maiakovski(1927)

Sunt dispus să pun pariu că, în curând, ceea ce în urmă cu 20 de ani părea mort şi îngropat va începe să prindă, din nou, viaţă.

La cap

Cum ar fi să gândim doar cu propriile capete?

Prima condiţie ar fi să avem şi ceva în ele.

Până la noi ordine rămâne cum s-a stabilit, înghiţim idei preambalate şi le regurgităm pe unde avem ocazia.

În imagine, un cap metalic care din economie de bronz este gol pe dinăuntru. Capetele de piatră din spate au început să se lupte.

O ţuică mică

Toarnă borhotttttt!

Acesta este hitul fiecarei toamne pentru mine. Strigătul de luptă se aude într-un singur loc, dar cui i-a trecut pe la ureche nu-l uită. Acţiunea se petrece de fiecare dată la cazan ( aşa i se spune alambicului unde se produce ţuica)  eu sunt ala care toarnă, iar proprietarul maşinăriei de stors alcool din prune e cel care strigă. Martorii sunt de obicei beţivii satului şi eventual alţi producători de spirtoase care îşi aşteaptă rândul. Acţiunea în sine este monotonă, torni borhot în alambic, învârţi dintr-o manivelă ca să nu se ardă prunele sau strugurii, bagi lemne în cuptor şi din când în când guşti produsul finit pentru a-i aprecia tăria. După mai multe degustări începi să încurci manevrele, dar asta contează mai puţin. Partea plăcută o reprezintă însă vizitatorii. Contra câtorva ţuici mici (pe parcurs devin mari) aceştia simt nevoia să te pună la curent cu toate problemele lor. Aşa am aflat că o femeie de aproape 80 de ani are o mare problemă cu un papagal, pe care doar credinţa ei mare o împiedică să-l omoare. Acesta îşi violează partenera de câte ori are chef şi când aceasta face câte un ouşor fiara se repede şi-l sparge. Asta e marea ei problemă, în rest are de toate, mai puţin bani. De fapt, de toate înţeleg că înseamnă vreo 30 de raţe. E de condiţie bună, tatăl ei a fost preşedinte pe ţară la judeţ. Un domn ieşit la pensie de vreo 5-6 ani, nu mai bea de 6 luni, a scăpat de o boală care aproape îl dezonora. Se ţârcâia în pantaloni. De când bea doar cafea de la aparatul de la bufet nu mai are nici o problemă. Aici mă simt vinovat. Cele 6 luni de abstinenţă au fost întrerupte de ţuica mea. La cum a plecat de la cazan sunt sigur că ţârcâiala s-a întors. Un nepot care face grătare în curte odată la 2 săptămâni şi hăhăie cu toţi proştii aduşi de la Găieşti este un alt motiv de supărare. Un aparat de radio schimbă brusc discuţia şi astfel aflu care e temperatura politică în zonă. Oamenii se revoltă. Sunt capabili de adevărate acte de curaj. Ideea e următoarea: dacă nu primesc şi ei plicuri cu bani aşa cum li s-a  întâmplat la alegerile trecute câtorva consăteni nu se mai deplasează la vot. Ce ei sunt proşti doar pentru doi cozonaci şi o pungă de orez. Îmi dai banul mă urc în microbuz şi te votez. Transportul la urne cu microbuzul este deja ceva banal. Mai aflu că Băsescu l-a închis pe Becali, şi poate să închidă pe cine vrea el, că Geoană e moale şi poartă cămăşi prea mari de el, Iliescu e încă  verde şi Elena Udrea este lider în materie de vise erotice. Crin Antonescu? Care Antonescu?, păi nu l-au omorât comuniştii. Un personaj cu o mustaţă parcă închipuită de Kusturica(jumătate albă-parte din centru, jumătate neagră- sferturile laterale) întrerupe discuţia politică. Îl laudă deşănţat pe proprietarul alambicului, produce marfă bună. O jumătate a băut aseară pe la 8 şi a dormit neîntors.

Toarnă borhotttttt! 

Brusc îmi amintesc ce e cu mine în acea încăpere înecată în fum, aburi de alcool şi vorbe multe. Aceasta a fost doar o tranşă din ţuică pe care am produs-o (un cazan). În total au fost 9 şi oamenii s-au tot schimbat.

Viitorul?

Bătrânul şi marea

Crize, greve şi candidaturi la preşedinţie, asta vor unii să servesc non stop. Mă mulţumesc cu o ţuică mică şi o zacuscă pe pâine.

 Înţeleg puţin şi anticipez nimic.

Mă sufocă obrăznicia unora care pretind că mă pot  învăţa ce şi mai ales cum să fac pe lumea asta chiar dacă este evident că pe ei nu-i mai mişcă nicio supradoză de viagra. Ce-i drept, îmi trece repede, chiar dacă am început să sforăi tot mai des.

Îmbătrânesc şi-mi pare rău.

Unii zic că devin mai înţelept. Adevărul e că vorbesc tot mai puţin, e o formă de a masca prostia. Am şi un fir alb în barbă, îl smulg dar asta nu mă face mai frumos.

Mă duc la şcoală. Este evident că o fac aşa de amorul artei, dacă era treabă serioasă îmi luam ghiozdan şi penar.  

Nu ştiu cine e bătrânul, eu sunt marea.

Pe ei, pe…

Dacă la începutul anului vagabondul milionar s-a înfipt la Oscar, la sfârşit milionarul de peluză s-a dus direct cu oiştea în gard. Băiat de cuvânt “executivul” de la Dinamo s-a transformat în omul galerie, reuşind să sufle în goarnă, să bată în tobe şi să ţipe până la griparea totală a gâtlejului. Când am auzit şi clasicul ,deja, “pe ei, pe mama lor”, am fost tentat să cred că vom avea parte de spectacol total. Tocmai din această cauză nu înţeleg de ce nu a dus lucrurile până la capăt, mai trebuia doar să-l înjure pe Turcu şi să se bată cu forţele de ordine (lângă el se afla chiar ciocanul care poartă cuvintele poliţiei). Când nu duci treaba până la sfârşit e normal să nu fii recompensat, aşa a gândit şi Niculescu.