LUMEA LUI DEDE'S

Cel mai frumos tango din lume

Cu 30 de ani în urmă, când eram mai tânăr şi la trup curat, în compania părinţilor, mergeam destul de des pe la fini, într-un sat din apropiere (Greci). Nu mai ştiu ce mâncam şi ce se bea, dar cu siguranţă nu am cum să uit piesele de rezistenţă ale acestor întâlniri, un pick-up Unitra şi un disc cu Gică Petrescu – Tangouri celebre româneşti (II). Ieri, cu familia, dar cu mine evoluând la închidere, pe post de tată, am mers pe la fini, nu într-un sat vecin ci într-un cartier mai îndepărtat (Titan). Ştiu ce am mâncat şi ce am băut, dar am avut enorma bucurie să găsesc la faţa locului vechiul pick-up, moştenit de finul tânăr şi discul vinil cu acum clasicul Gică Petrescu. Audiţia m-a lăsat mut, nu că aş fi deosebit de vorbăreţ de felul meu. Citând dintr-un clasic al cartierului Ferentari, Vanghelie pe numele său, pot spune că “viaţa este rotundă”.

Cel mai frumos tango din lume – Gică Petrescu

De profesie … părinte

Cei care mă cunosc ştiu că vreau să fiu un părinte cât mai bun pentru fetiţa mea. De ceva timp văd că tot mai mulţi necunoscuţi descoperă uimitor de repede această latură a mea. La un târg de obiecte religioase mai mulţi producători m-au abordat direct: “Părinte, dacă doriţi să comandaţi ceva pentru altar…”. Nişte colindători care trosneau cu maxim talent  bice noduroase m-au stors de câţiva lei după ce au rostit formula câştigătoare: “Săru mâna părinte. La mulţi ani!”. Un milog m-a rugat în ziua de Crăciun să îl miluiesc cu ceva spunându-mi cu puţin reproş în glas : “Hai părinte, dacă nici mata nu dai, atunci …”. Chiar şi când am mers să mă spovedesc, preotul m-a întrebat din prima dacă sunt părinte, şi tocmai când vroiam să spun “da” m-a întrebat şi de studiile teologice.

Amintiri din când în gând

Una din primele amintiri legate de Ajunul Crăciunului este legată de piesa de teatru “Visul unei nopţi de iarnă”, pe care am văzut-o aproape miraculos, având în vedere că în zona mea electricitatea se arată la faţă destul de rar toamna şi iarna. Cine mai are organ pentru teatru şi pentru un romantism dulce-amărui poate accesa acest link VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ.

Dictatori şi disidenţi

Observ cu maxim de scârbă cum tot mai mulţi ziarişti, analişti, plezirişti… se distrează copios pe seama coreenilor din nord, care plâng (de voie de nevoie) pe unde apucă pentru că l-au pierdut pe tata Kim. La cum cunosc fibra acestui popor sunt convins că majoritatea s-ar fi perpelit şi zguduit de plâns dacă Nicu Ceauşescu murea de moarte bună şi la tron venea Nicuşor. Toţi vitejii aştia care pun la zid comunismul, totalitarismul şi dictatorii, când respectivii sunt morţi sau aparţin altei ţări,  au aşa o pornire instinctuală să-şi pupe în dos şefii şi şefuleţii ce nu am văzut. Normal că asta nu se pune, e infinit mai greu să rezişti în faţa tentaţiei de a lua 5 lei în plus la salariu şi de a prinde un post mai călduţ decât să te opui unei dictaturi care te poate trimite în pământ sau la puşcărie.

De sezon

Bucurie

Ca în fiecare om şi în mine trăiesc un înger (mare) şi un diavol (mic). Recent am aflat că la majoritatea populaţiei mărimile sunt fix pe dos, dar asta contează mai puţin, fiecare cu ale lui. Azi i-am surprins pe cei doi discutând, micuţul fiind ceva mai vocal, în primă fază chiar am crezut că a furat vocea solistului de la AC/DC . Subiectul dialogului era, se putea altfel, calificarea Stelei. Îngerul, cu glas de Fuego în duet cu doamna Irina, susținea că este o performanță, mică, foarte mică, dar că merită să ne bucurăm. Întunecimea sa avea însă o altă problemă: “Cât de rău să ajungi să ieşi în piaţă cu sticle de şampanie după ce ai reuşit o calificare în şaisprezecimile Ligii Europa, auzi cum sună – şaisprezecimi, după ce ai bătut pe Nimeni din Larnaca şi ai fost batjocorit, cu 5-0, de Anonimii din Haifa, beneficiind de seriozitatea unor nemţi? Chiar nu mai există niciun pic de simţ al ridicolului? Mai ales tu, stelist, care la fiecare doua propoziţii ai una care să conţină 1986 şi Cupa Campionilor Europeni “. Fiecare cu argumentele lui, dar tot nu înţeleg de ce diavolul nu se bucura de situaţie.

Războaie

Timp de câteva secole, lungi şi întunecate, europenii de mâna a doua dintre Carpaţi şi Dunăre s-au opus cu vehemenţă  otomanilor, oprindu-i de câteva ori să nu transforme câteva bisericii catolice, de la Viena în sus, în moschei. Acum aflu că preşedintele nostru, eşuat pe malul Bosforului, le-a promis turcilor că va face tot posibilul să-i ajute să intre în Uniunea Europeană. Asta se întâmplă când eşti pe post de uşă, deşi invitaţia pare mai degrabă o capcană pentru turci. Întreaga poveste ar merita să fie cercetată şi în altă cheie, dar nu e nici timpul şi nici locul. Când Hruşcă te colindă obsesiv poţi părea neserios să te ocupi cu astfel de chestiuni. În perioada asta este admis un singur război sângeros, cel cu porcii.

Poveşti care ne dor în…

Chiar dacă nu trăiesc într-o lume de poveste, îmi place să fiu înconjurat în permanenţă de poveşti, poveştile mele sau ale altora. De unele mă izbesc “la prima mână”, pe altele le găsesc în cărţi.

“Bineînţeles că pe oameni îi interesează numai ce îi priveşte personal. Dacă o poveste nu-l priveşte pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Şi eu spun că e o lege – o poveste fie se potriveşte fiecărui om, şi atunci este măreaţă şi trainică, fie nu rezistă timpului. Ceea ce este straniu şi străin nu interesează…“, este o mică frântură dintr-un roman,  “La răsărit de Eden”, aparţinând unui uriaş scriitor, John Steinbeck. Rândurile respective le citeam undeva spre miezul nopţii, ceas tainic, când crezi că poţi privi lumea exact aşa cum este ea.

Mai spre dimineaţa am revenit la cele lumeşti şi am început să mă plimb printre rândurile presei autohtone. Vroiam să aflu care mai sunt poveştile de succes ale zilei, să ştiu ce îi interesează personal pe cei ce vieţuiesc în această ţară. Un supranume se repeta obsesiv pe mai toate site-urile ziarelor, chiar şi ale celor pompos intitulate quality. Am luat-o gradual: ” A murit Mariana cur de fier”; “Viaţa de roman a «Marianei cur de fier»! Cum a ajuns să aibă la pat cei mai importanţi oameni din Galaţi”;  “De la extaz la agonie: a facut zece milioane de euro, dar a murit saraca. Fabuloasa viata a Marianei Cur de Fier”; “Uite cum arăta cea mai cunoscută curvă din România! Află povestea incredibilă a Marianei Cur de Fier”;  sau favoritul meu, aici aproape m-am emoţionat: “Ce frumoasă era Mariana Cur-de-fier!”. Sunt zeci de titluri şi informaţii pe această temă. Probabil se ştie, povestea zilei de ieri l-a avut ca personaj pe Serghei Mizil, care s-a trezit, după o noapte de beţie cu prietenii, cu un morcov -uns cu miere -înfipt în fund.

Dacă astea sunt poveştile care ne privesc personal, nu ar trebui să ne mai mire nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Merităm o sărăcie  să ne usture exact în ceea ce i-a făcut celebri, ieri şi azi, pe Serghei şi Mariana.

Ploaie şi credinţă

Cramponarea de idei, teorii, păreri proprii este probabil un atribut al înaintării în vărstă. Cum mai mereu am fost cel mai bun exemplu pentru mine, m-am convins, din nou, de un lucru pe propria piele… pînă la piele. Pe o ploaie demnă de un cântec al lui Alifantis interpretat de Seling, în ziua de Sfântul Nicolae, am decis să am o controversă teologică, pe o anume temă, cu o doamnă, pe care nu o cunoşteam, dar care m-a abordat, insistând să-mi ofere un pliant care mă invita să mă alătur “Martorilor lui Iehova”. Ud fleaşcă am încercat un exerciţiu exact cu cine nu trebuia. I-am propus doamnei să îşi păstreze câteva minute ideile în guşă şi să îmi permită să mă lase să încerc să o convertesc eu la religia mea. Răspunsul ei m-a lămurit pe deplin :”Domnule, dar nu ai ceva mai bun de făcut pe ploaia asta?”.

PS

Cu doar o săptămână în urmă, într-o discuţie amicală, purtată pe aripi de gogonele murate şi pe spinări tinere de fetească albă (grea combinaţie, aproape m-a răpus) am încercat să conving pe cineva, nu cu mult mai tânăr, că serialul în care jucăm şi care se numeşte viaţa are şi o continuare după ce aparent se trage cortina de final. Am primit un alt răspuns bun: “Să mă aştepţi acolo!”.

A dărui

Declar, oficial, deschisă luna cadourilor.

A şti să oferi un cadou este o adevărată artă. Modul în care te pregăteşti pentru a face acest gest, felul cum alegi obiectul, priceperea înmânării darului, toate acestea la un loc spun multe despre personalitatea fiecăruia.

Dacă se întâmplă să mai uităm, prinşi în chingile grijilor cotidiene, de o zi de naştere, de aniversarea unui eveniment, şi ratăm ocazia de a dărui, un obiect sau o vorbă bună,cu siguranţă că nimeni nu uită de sărbătoarea Crăciunului, cu multiplele ei semnificaţii laice şi religioase. Ceasul interior sună a bucurie în fiecare decembrie al fiecărui an al fiecărei vieţi şi chiar dacă din când în când mai există şi nori pe cerul senin al bucuriei copilăreşti, această lună rămâne marcată definitiv drept una a cadourilor şi a dragostei. E drept, încă înaintăm cu paşi şovăitori pe terenul mlăştinos al crizei economice dar asta nu ne împiedică să oferim, la finalul lui 2011, celor dragi un cadou, mai mare sau mai mic, în funcţie de posibilităţi, pentru că în lipsa unor argumente palpabile putem invoca oricând că „gestul contează”. Dar şi un gest oricât de mic trebuie să aibă o anumită doză de rafinament, care ne ajută să ne extragem din rutina cotidianului. Exact ca în cazul unei excursii îndelung aşteptate şi în această situaţie pregătirile au farmecul lor aparte şi contribuie din plin la reuşita totală a întreprinderii. O cercetare atentă a subiectului se merită făcută.

O masă îmbelşugată alături de familie şi prieteni, un brad împodobit, un colind ascultat în surdină, un gând pios, câteva picături de fericire, un dar, acestea sunt principalele ingrediente ale unor sărbători de sfârşit de an reuşite. Sunt momente, din păcate nu multe, în care reuşim să uităm de toate necazurile. Dacă vrei să te simţi mai bogat, oferă un cadou. Efectul e garantat.

Textul de mai sus l-am scris pentru suplimentul ziarului Bursa: “Cadouri de Crăciun“.