Vara mea pierdută printre ploi,
Ce te-a speriat, de ai uitat de noi?
O scumpă cireașă ajunge iar floare,
Și spicul de grâu plonjează-n ogoare.
Cărbunele-n sobă devine copac,
Vorbind, reînvăț — încet — cum să tac.
Copiii-s doar vânt în povești fără glas,
Pe străzi, semafoare se-ntind la taifas.
Vacanța se-ascunde, firavă, sub masă,
Speriată de-un fulger rămas fără casă.
Și ploaia coboară, tăcută, domol,
Cu liftul uitării, direct la subsol.
Bucăți mari de lume se topesc până-n zori,
În lutul din ceruri încolțesc visători.
