Când vine vacanţa, sufletul meu defilează pe strada liceului,
cu trotuare pline de paşi pe care nu-i mai numără nimeni
şi cu miros de adolescență, rămas agăţat de clopoţelul mut.
La final de iunie, visez cireşe crescute în tufe de trandafiri,
pătate de soare, dulci ca o fugă de la ora de matematică,
roşii ca obrajii primului „îmi place de tine”.
Când cataloagele intră la hibernare, îmbuibate de note şi absenţe,
urechile mele se hrănesc cu muzică folk,
şi toate vacanţele trecute se întorc plutind pe o chitară veche.
Găeșteanul N. N. cântă: „Fericirea miroase a tine”,
iar eu, cu pielea arsă de soare şi visul încă viu,
nu sunt dispus să-l contrazic.
Când vine toamna, sufletul meu se aşază pe banca din curtea liceului,
unde frunzele plonjează încet spre pământ,
ca şi cum ar învăţa să renunţe, cu graţie, la tot ce a fost.
Pe holuri, ecoul vacanţei moare încet,
iar paşii noi se amestecă cu amintirile,
ca nişte umbre care n-au învăţat încă să tacă.
Visele cu cireşe se ofilesc în sertare cu teze nenăscute,
iar eu, cu palmele pe genunchi şi gulerul strâns peste gânduri,
ştiu că fericirea mirosea, de fapt, a vară şi a copilărie.
