Poveştile din armată au fost spaima soţiilor şi copiilor decenii întregi. Le-au auzit la mese, la petreceri, la priveghiuri – până când, la primele cuvinte, simţeau instinctiv nevoia să fugă. Noroc că armata s-a desfiinţat şi spaima s-a mai stins.
În zona mea de cunoştinţe (mă tem să mai folosesc cu lejeritate termenul prieteni) povestea centrală (nici cele adiacente nu sunt de neglijat) a taberei de la Năvodari din 1991 a fost rostită de atât de multe ori încât chiar şi eu când o relatez sau o reascult simt o uşoară senzaţie de leşin interior. Cum de ceea ce îmi e frică nu pot şi nici nu mai vreau să scap, o să aştern mai jos întâmplarea.
Iulie 1991, am plecat la Năvodari, într-o tabără în care erau câteva zeci de elevi, de absolut toate vârstele (inclusiv o echipă de volei şi una de baschet), din Găeşti. Din clasa mea erau cei mai mulţi.
Cum tabăra era de aproape două săptămâni, organizatorii trebuiau să facă ceva să îi ţină în frâu pe tinerii care nu erau în cantonament. Între paranteze trebuie spus că fugeam din campus în fiecare noapte în Mamaia, că am băut la o cârciumă din oraş până s-au speriat chiar şi nişte localnici trecuţi prin viaţă, că am vândut bilete la un concert gratuit şi că reuşeam să-i speriem pe cei mai mici la discotecile din tabără. În ciuda aparenţelor, şi din păcate, eram cel mai excesiv la prostii… până la un punct.
Revenind la organizatori, aceştia au decis să facă un turneu de fotbal, pentru că în zonă se pregăteau mai multe echipe de juniori de la şcoli de fotbal din Bucureşti, Cluj, Oradea, Bacău…Cum nu le ieşea numărul la alcătuirea grupelor ne-au invitat şi pe noi, ”civilii”. Pentru că am participat şi la tragerea la sorţi, în absenţa colegilor, unii în mod evident mai talentaţi la acest sport decât mine, am fost desemnat de gazde căpitan de echipă. Întâmplător am ajuns într-o grupă în care nu aveam nicio şansă.
Primul meci, prima victorie împotriva unor fotbalişti din Bucureşti. Scor strâns, eram puţin obosiţi după o noapte grea. După a treia victorie, am început să fim chestionaţi, de unde suntem, cine ne pregăteşte, unde e antrenorul nostru. Când au aflat că suntem dintr-o singură clasă, profil matematică-fizică, au început să dea ochii peste cap.
În finală am ajuns cu efectivul grav avariat, portarul a plecat acasă, i se făcuse dor de familie, iar un alt jucător a primit interzis de la prietenă să se mai obosească în scop sportiv.
Ne-am reorientat din mers, am intrat, la sacrificiu, în poartă, am cârpit prima echipă, nu mai aveam nicio schimbare şi ne-am trezit singuri împotriva tuturor. Un turneu de pierdut timpul devenise o chestiune de onoare pentru antrenorii plătiţi să scoată următoarele generaţii de aur. Adversarii din finală au fost întăriţi cu câţiva jucători de la echipele eliminate, iar arbitrii au primit o directivă clară, ”ăştia din Găeşti nu câştigă”. Atitudinea ostilă a fost remarcată de toată lumea, inclusiv de noi, şi cum am deschis scorul, atacantul nostru a făcut un tur de stadion îmbrăcat în adidaşi, restul echipamentului fusese aruncat în poartă. Evident a fost eliminat şi la fel de evident am pierdut, la limită.
A fost una dintre cele mai bune lecţii despre ceea ce avea să urmeze în ţara noastră şi vieţile unor dintre noi: ”Ăştia nu câştigă!”
Altfel, o parte am rămas cu protestul şi cu dosul expus.
