Toma nu a avut niciodată nimic. Anul acesta, nimicul se împuținase. Vedea și el, vedeau și ceilalți. Nu îl apăsa asta prea mult. Dacă sunt oameni care conștientizează zilnic că devin mai bătrâni, înțelepți, frumoși, bogați, el nu vedea nicio diferență: azi era la fel ca ieri, ca acum 10 ani și ca mâine, nicio speranță, nimic de dat, foarte puțin de luat.
Ziua de colind îl găsise pe fundul prăpastiei. Vorba vine. Prăpastia are fund la ceilalți, la el căderea era continuă; când cineva se gândea că mai jos nu se poate, se putea, și nu doar mai jos, ci mult mai jos.
Îi tăiaseră și curentul electric de ceva vreme, ușa (singura care mai era în picioare în casa moștenită de la părinți) nu se mai închidea. Avea ceva lemne prin curte – niște gunoaie – dar nu putea să mai facă focul în sobă, se surpase coșul și tot fumul ieșea în casă. Lui îi plăcea să fie afumat, dar în alt mod.
Plin de curaj, a plecat la colindat. Prinsese câteva beri, cât să poată traversa strada fără să riște un nou accident (era un campion local).
Entuziasmul lui a fost repede remarcat de oamenii ieșiți pe la porți să împartă mere și covrigi. Era cel mai vesel colindător, mai vesel decât copii mai mici decât copiii lui risipiți prin lumea largă. Cheful de viață i-a umplut traista de covrigi și, culmea, căpătase și o jumătate de țuică și un litru de vin. Pe acestea le ținea la piept, lângă suflet, să se răcească.
După două ore de bântuit prin sat, colindătorii se retrăseseră pe la casele lor. A revenit în fugă spre casă. Graba a fost provocată de un consătean care avea ceva de împărțit cu el și de doi câini, cu ținere de minte, care îl țineau minte pentru unele amabilități. În grabă, nu a mai apăsat clanța de la poartă, a intrat cu totul în ea; au căzut amândoi la pământ: prima a cedat poarta, a doua s-a dus jumătatea de țuică. Și-a revenit iute și s-a retras în casă. Vinul era întreg, covrigii miroseau a țuică, dar asta nu era o problemă.
Era seara colindului, cerurile se deschideau pentru toți.
A vrut să aprindă o lumânare. Chibritul, unicul, era răpus de țuică, zăcea cu toate bețele fleașcă. Vii și morții au rămas fără lumină. A tras dopul de la sticla de vin și a doborât o jumătate de litru fără să respire. Abia apoi s-a așezat, cu grijă, pe pat. Mai multe arcuri de la dormeză erau rupte și nu ratau nicio ocazie să-l înțepe. A scos un covrig din traistă și a mușcat cu foame din el. Era tare, plămădit de ceva vreme, a auzit o trosnitură. Covrigul era întreg, se mai dusese un dinte. A stins durerea cu restul de vin și s-a trântit peste arcurile agresive. Un motan a intrat înăuntru prin ușa crăcănată. S-a culcușit lângă Toma și a adormit.
A doua zi, în Ajunul Crăciunului, s-a pornit un vânt rece, care bătea din toate direcțiile. Ieșit în prag, Toma i-a spus motanului: „Ăsta (vântul) bate a sărăcie, dar asta nu ne privește pe noi.” A tras aer în piept și a plecat la colindat prin sat, era gata îmbrăcat, ar fi tras o țigare, și motanul uitase să cumpere.
