Uneori, lunea, umblu teleleu. Pe aproape: prin spatele blocului, la piață, la supermarket.
Lunea trecută am plecat cu o sacoșă dolofană, plină cu recipiente din plastic, 50 de bani bucata. Am bătut direct la porțile ghinionului: trei magazine, trei eșecuri — ba nu mai funcționa aparatul, ba nu mai aveau spațiu… diverse.
Am plecat cu gândul să le abandonez undeva, la un coș de gunoi mai pântecos. N-am avut noroc nici în acest caz. Fără soluție, am decis să mă întorc acasă și să le abandonez, cu tot cu sacoșă, la ghenă, jurându-mi în forurile interioare că, oricât țin la natură, nu mă voi mai expune la corvoada reciclatului organizat în batjocură.
La intrarea în bloc, alt ghinion: mă întâlnesc cu un vecin. Arunca niște priviri lungi spre sacoșă, de-ai fi crezut că plimb o bombă într-o sacoșă de rafie. Cum deja mă sfredelea, i-am zis scurt:
-De la 5 dimineața alerg după ele, dar am strâns ceva.
-Serios? Glumiți!
-Eu da, dar privirea dumneavoastră nu glumea deloc cu mine.
Ca să fiu ”amuzant” până la capăt l-am întrebat:
-Le doriți?
A mai zis ceva, nu am auzit, dar aș paria pe o înjurătură.
