În februarie mă simt, inevitabil, la graniţa dintre un capăt de drum şi un început.
Înot în ceaţa melancoliei ca prin fumul ţigărilor pe care nu le-am fumat niciodată.
Sunt optimist şi vesel în timp ce sunt trist şi am convingerea că după colţ pândeşte cea mai frumoasă primăvară.
Sunt tânăr şi bătrân în acelaşi timp, sunt cel mai sănătos dintre bolnavii lumii.
În februarie paşii mei nu au sunet, ca şi cum aş merge pe un drum care încă nu s-a născut.
Ferestrele moţăie cu ochi obosiţi, iar copacii, dezbrăcaţi de orice explicaţie, par că ştiu ceva ce nu spun.
Îmi port gândurile ca pe nişte scrisori nedeschise, le simt greutatea, dar nu mă grăbesc să aflu ce conţin.
În februarie, undeva, foarte aproape, sub gheaţă şi sub tăcerile lungi, lucrează răbdător o lumină.
O aud uneori cum bate, încet, ca o inimă care învaţă din nou să creadă în primăvară şi în bunătate.
