Trebuie să recunosc că sunt mare amator de linişte, pe care o consum tăcut pe oriunde o prind. În urmă cu 3 zile am făcut câteva sute de kilometri ca să o întâlnesc.
Ne-am văzut, ne-am plăcut şi m-am decis , după ce am scăpat de surplusul de bagaje să o şi servesc. Aşa că am apucat-o pe o cărare mai largă dornic să ajung la o cărăruie ceva mai îngustă. După primii paşi mi-am dat seama că liniştea tocmai îşi luase concediu. Ca într-un carusel al groazei, cale de 3 kilometri am întâlnit sute de oameni care aproape că urlau unii la alţii ca să poată acoperi sunetul de fond oferit de zecile de grătare care sfârâiau ca în fundul iadului, în timp ce maşinile, nenumărate, se încăpăţânau să mă scoată definitiv în decor, iar cele care se odihneau revărsau cu generozitate râuri de tot felul de muzici. Cu urechile în pungă şi creierul în buzunar am abandonat lupta înainte să mă afund în pădure, sincer mi-a fost 
teamă să nu dau peste un grup de urşi care ascultă manele sau să nimeresc în mijlocul unor căprioare care tocmai preparau o friptură de lup.
Oricum ştiu unde poate fi găsită liniştea. În debara, cu două pachete de vată infipte în urechi, între orele 4 şi 5 dimineaţa, imediat după ce termină vecinul de jos de bătut cuie şi înainte să înceapă vecinul de sus să tragă apa de 4 ori consecutiv.
