Vă rog să nu mai vânturați în preajma mea diverse proverbe și vorbe înțelepte care se pot transforma într-o afecțiune. Am simțit, de fapt simt, pe propria piele ziceri de duh:
„Te doare-n cot”. Da, am avut fractură. „Îți iese fierea afară”. Am scos-o, la propriu.
Nu mai spun că de două săptămâni ”mă mănâncă pielea”. E rău — dar e bine că nu se ia.
Uneori, mi se pare că organele vorbesc între ele în limbi moarte. Nu înțeleg, dar simt. Ficatul îmi scrie scrisori cu cerneală de amărăciune, plămânii — poezii scurte, cu aer puțin. Într-o zi mi s-a urcat gândul la cap și-a refuzat să mai coboare. De-atunci port o ușoară amețeală filosofică și tremur de sensuri neconsumate. La un moment dat mi-a intrat o tristețe în sânge, abia au depistat-o la analizele. A zis doctorul că poate fi reacție la realitate, sau doar o formă rară de empatie cronică. Când mă mănâncă sufletul, mă scarpin cu poezii, dar nu se vindecă. Am încercat să mă tratez cu liniște. Am pus o compresă de tăcere peste inimă, dar bătăile au început să sune ca un ceas care dă timpul înainte și înapoi într-un ritm greu de anticipat. Din când în când aud pași în stomac. Nu-i foame, e doar sentiment care a plecat și n-a închis ușa.
Sunt o ființă medicală,
diagnosticată poetic:
hipersensibil la trecerea timpului,
alergic la uitare,
dependent de absențe.
