Tocmai ieșisem dintr-o biserică cu un prieten mai vechi decât multe dintre statele europene. Lumina era tăioasă, căldura nervoasă, clopotele mângâiau aerul cu sunete metalice, iar sufletul meu era gata să ierte tot ce nu-mi greșise nimeni. Prietenul avea într-o mână, o pungă minusculă cu anafură — cadou liturgic, gluten divin. În cealaltă, portofelul, evident mai păcătos.
La colț, un cerșetor, cum scrie la carte, aproape beat, mirosind înfiorător, înconjurat de vechituri ca un rege de supuși.
Ne apropiem, gândindu-ne că o zi bună pentru suflet începe cu zece lei dați pe post de indulgență rapidă. Între cei doi a început un scurt dialog.
— Uite, zece lei și o anafură. De la sursă.
Întinde mâna. Se uită. Se încruntă.
— Nu. Nu vreau.
— Ce anume nu vrei?
— Anafura.
Adică omul refuza zece lei. Din cauză de anafură. Așa ceva nu mai pățisem.
— Bine, îți dau doar doi lei. Fără pâine sfințită.
— Așa merge.
Acceptă. Ca și cum tocmai negociase o rată decentă la credință, nu neapărat una care să aibă legătura cu religia.
— Dar stai, de ce n-ai luat 10 cu anafură?
— Pentru că nu-mi place și nu cred în astea.
– Și atunci… de ce n-o iei și n-o mănânci?
– E păcat!
Am clipit de două ori. Nici eu nu mai știam dacă se vorbește despre mâncare, metafizică sau asist la un soi de stand-up teologic.
— Păi… dacă nu crezi, de ce e păcat?
— Păcat față de o bucată de pâine.
Aia a fost. L-aș fi îmbrățișat, dar stătea filozofia între noi. În plus, omul, obosit să nu comită un sacrilegiu religios-culinar, începuse să se hidrateze temeinic cu bere.
