Am prins o coadă serioasă la supermarket, deși abia se cioplea de 7.30. Din principiu nu servesc, nu am nostalgii naționalist-comuniste, dar de data aceasta am făcut o excepție, înaintașii mei (aflați mai în față la rând) erau foarte nervoși, în grup, iar eu, mare admirator de pisici, mor zilnic de curiozitate.
Un domn, îmbrăcat în haine militare, habar nu am ce grad poseda, o certa pe vânzătoare, ”Mai mult calm nu strică, stai toată ziua cu fundu pe scaun, nu faci nimic și tot tu cu gura mare. Ce să zic eu, că vin după 36 de ore de muncă”. Răspunsul nu a întârziat să apară ”Și ați luptat mult? Câți dușmani ați rezolvat? La cum miroși s-a luptat greu, toată noaptea!”.
Atenția mi-a fost înlănțuită de un alt dialog.
Lângă mine, o domnă mai trecută încerca să-i explice uneia mai tinere că Madrid nu e o țară, ci doar un oraș. Replica: ”Asta e părerea ta, eu am altă părere”. În mod normal aș fi rămas cu gura deschisă în fața unei astfel de demonstrații de forță a inculturii, dar nu cu mult timp în urmă am asistat la o discuție în care limitele matematicii clasice s-au ciocnit de zidul unei opinii personale.
O socoteala simplă, să zicem 6X6, avea doua variante de răspuns, iar cel care susținea că înmulțirea are drept rezultat 45, în opoziție cu 36 al celuilalt, a decretat: ”Avem opinii diferite. E opinia mea contra la a ta”.
Fix așa, suferim de multitudine de opinii, răsădite în solul mâlos al rețelelor de socializare, care oferă o voce tuturor celor care ar trebui, din bun simț sau simț al ridicolului, să tacă.
Trăim într-o lume în care opiniile au devenit mai tari decât faptele, iar ridicolul e promovat ca drept fundamental.
