Eu, călatorul care n-a plecat,
Am să te-a aştept la margine de sat
Trei flori vor sta ca semn
Pe banca din acelaşi lemn,
Din care am cioplit cândva
O scara către-un cer de mucava.
Tu, neştiind ce vreau, ai să tot treci
Pe neştiutele, de mine, trei poteci.
Ce merg de la Eu până la Tu
Si ancoreaza Da de Poate şi de Nu.
Şi poate-ai să zăreşti, târziu,
Pierdut în ceaţă, chipul meu pustiu,
O umbră sprijinită-n vis,
Ce se învârte într-un cerc închis.
Pe banca veche, florile se sting,
Se scutură de dor, dar nu le-a ating.
Iar eu, cu paşi de fum, voi rătăci
Prin satul fără capăt, zi de zi.
