M-am deplasat la un cabinet oftalmologic să văd cum mai văd. Când mă mai despărțea un pas de intrare, un domn mai trecut prin viață mi-a luat fața, îmbrâncindu-mă ușor. A intrat, după care i-a făcut semn soției să-l urmeze. El mi-a zis: „Scuze”, ea: „Așa e el, mai repezit, nu am ce-i face”. Am spus că e în regulă și am rămas la un metru de ușa deschisă.
Omul a început să probeze niște ochelari, lăsând impresia că vrea să-i folosească pe post de ciocan. Distruge o pereche, lentila ajunge pe jos, zice „scuze”, începe să-l înjure pe Bolojan pentru taxe, e nemulțumit de lipsa de civilizație a românilor, înhață alte rame, mă vede: „Mă scuzați, dar am fost mai rapid”, după care râde zgomotos. Își continuă probele; la un moment dat uit ce aștept în fața acelei uși, îmi reamintesc, omul termină cu ochelarii, nu și cu politica. După ceva timp iese și se oprește în fața mea, zice din nou „scuze”. Spun „în regulă”, după care revine pe un ton apăsat: „Am spus scuze!”. Îl privesc și îmi încalc promisiunea de a nu rosti mai mult de cinci cuvinte în fața unui necunoscut, dacă dialogul nu are legătură cu munca. „Am înțeles, am zis de trei ori «în regulă». Doriți să vă fac, pe loc, o statuie pentru că vă dublați comportamentul necivilizat cu niște scuze mecanice?”. Domnul mă privește ca pe un extraterestru. Intervine doamna: „Nu am ce-i face, ce să-i fac?”. Dacă tot deschisesem gura, ce mai conta dacă voi continua. „Dacă tot îmi cereți sfatul, vă propun să-l încuiați în casă și, din cinci în cinci minute, să-i cereți scuze pentru disconfortul creat”. Ei pleacă, eu intru.
Ceva-ceva mai văd!
Cum 1 fără 2 e mai nimic, mai fac o relatare. Metrou: nici plin, nici gol. La Crângași, în vagon intră o doamnă precum Mihai Viteazul în luptă. În trecere îmi proptește o paporniță în spinare, zice „Pardon” și trece mai departe. La Basarab, în fața mea se eliberează un scaun; de nicăieri apare, ca o vijelie, doamna, mă calcă pe picior până la lacrimi – ale mele –, ea zice „Pardon” și se așează. Eu tac. Din paporniță extrage o sticlă de apă minerală. Ați ghicit: după toată agitația, când desface dopul, brusc amândoi suntem uzi. Evident, „Pardon”. Eu, probabil, am o grimasă. Ea: „Dar ce mai vreți, se mai întâmplă, mi-am cerut scuze!”.
Nu-mi încalc promisiunile de două ori în 24 de ore, așa că nu zic nimic, dar îmi vine o poftă să-i cer scuze, ceva de speriat.
