Ieri am descălecat la o „ședință de bloc”. O Adunare Generală a Asociației de Proprietari. Propuneri multe, rezolvări puține, nemulțumiri în averse, satisfacții cu pipeta. Nimic neobișnuit, până la un punct.
Ședința se ținea la intrarea în imobil, participanți destul de puțini, cam 10% din ceea ce s-ar fi putut.
La un moment dat au început să se scurgă pe alee vecini care reveneau acasă de la diverse treburi. Doamna „cenzor”, care deținea o listă cu participanți și un pix, încerca să obțină cât mai multe semnături pentru un dosar de reabilitare a blocului și cum vedea pe cineva care încerca să intre în imobil îl întreba: „Sunteți proprietar?”, doar proprietarii având drept de vot în AG. Trec peste faptul că locatarii, cu mici excepții, nu prea se cunosc între ei. Așa a început nebunia, cu o întrebare simplă.
Primul vecin întrebat a răspuns hotărât: „Da”, „Nu”, „Da”, și după ce administratorul i-a șoptit că nu e proprietar, a rămas la „Nu”. Al doilea sosit la domiciliu a spus „Da”, soția lui a zis „Nu”, el a zis „Da”, ea a repetat: „Nu, e apartamentul mătușii tale!”, el a zis din nou: „Da, deci e al meu”. Au mai dezbătut nițel și a rămas „Nu”.
Vecinul trei, însoțit de un copil, a zis: „Nu, nu sunt proprietar, dar o să-i zic soției să coboare să semneze, ea este.” A mai stat puțin în ușă, a zis „Da”, a deschis ușa, a rostit „Nu”, s-a întors: „Dacă mă gândesc mai bine, sunt și eu un pic proprietar, da, semnez eu.”
Vecinul patru s-a speriat de întrebare, nu a zis nimic, soția lui a zis „Da”, el a întrebat „Sigur?”, ea a întărit: „Da, da, ești proprietar, pune mâna și semnează.” El, cu jumătate de glas, a rostit: „De ce eu?”, iar ea s-a uitat urât. El a semnat.
Vecina cinci (aceea care mă făcea pe vremuri manelist, confundându-mă definitiv cu locatarul care stătea cu un etaj sub ea) nu a zis bună seara, nu a răspuns la întrebare, a intrat în grabă în imobil, fără să întoarcă privirea. „Așa e ea, nu prea vorbește cu nimeni”, a punctat o doamnă mai în vârstă.
Am propus să se schimbe puțin întrebarea, să nu mai spună „proprietar”, pentru că era clar că termenul e mult prea complicat pentru vecini, dar nu a mai fost cazul. Până la final nimeni nu a mai venit, nimeni nu a mai ieșit.
Am plecat spre vastele apartamente complet bulversat: dacă nu știm că suntem sau nu proprietarii casei în care locuim, atunci ce știm?
PS
Nu stau într-un loc excepțional, din pacăte asta e România de azi, țara în care extrem de mulți cetățeni sunt incapabili să raspundă clar la o întrebare simplâ sau să poarte un dialog normal.
