Sub cumplita promisiune a unui tuci de sarmale am plecat să cumpăr niște varză ”din piață, nu supermarket”, ”românească” și ”fâlfănoasă” (în traducere liberă: mai pufoasă). Treabă serioasă, așa că nu a contat că prețul în piață era fix de trei ori mai mare, per kilogram, decât la supermarket, rețeta e rețetă, comanda e comandă. Ajuns la fața locului, toate verzele îmi păreau foarte turcești, tari, lemnoase, ca niște ghiulele de tun. Așa că am început să pipăi verzele fără nicio rușine, în căutarea pufoșeniei. Pe la al 4-lea stand un tip mai tinerel mă întreabă ce doresc să fac cu varza. Cum îi înflorea un zâmbet pervers pe sub nas i-am răspuns: ”O operă de artă, în mai multe straturi”.
Tipul mă privește cu o sprânceană ridicată, ca și cum tocmai aș fi spus că vreau să o pictez pe Mona Lisa pe foi de varză.
„O operă de artă…?!”
„Exact. Mai multe straturi, textura să fie fină, culorile să se completeze.”
Se uită la mine, apoi la verzele lui, și dă din cap: „Atunci trebuie să vă dau varza de expoziție, nu de mâncare”. După care a schimbat tonul și a început să-mi prezinte, cu seriozitate, verzele: de butoi, de pus cu muraturi asortate, de călit, de sarmale, de umplut gogoșari. Am rămas pe prima idee și m-am ales cu 6 kilograme de artă pentru tuci!
Cum nu ne încorsetează pe noi un amărât de calendar plin de zile și luni asemănătoare, vă urez: Crăciun fericit!
