De când a rămas orfan de ajutoarele sociale venite dinspre copii spre el, Marinică o ducea tot mai greu. Nu se punea problema mâncării — teama venea dinspre băutură. Nu e vorba, reușea să se îmbete zilnic, dar în fiecare seară stătea cu grija că a doua zi nu va găsi un suflet cald dispus să investească în setea lui.
După o vară secetoasă, toamna l-a găsit în pragul depresiei. Aproape că făcea atacuri de panică la gândul că nu va mai avea ce bea. Suferea cum rar îi fusese dat să sufere. Simțea cum îl doboară îngrijorarea. Prins în menghina bani–sete, a decis să-și ia inima în dinți și să mai muncească ceva, după mai bine de un an de pauză.
O combinație pe care a înțeles-o doar pe jumătate l-a dus la muncă la Slatina, cu microbuzul, alături de alți colegi de suferință. La fața locului, nimic complicat: lopată, nisip, roabă — ceva ce mai făcuse. Inactivitatea însă și-a spus repede cuvântul. Plus setea lui de libertate. Așa că, după o săptămână, a decis, pe fondul unei jumătăți de țuică și a cinci beri, că tot mai bine e acasă.
Iarba nu mai era chiar verde nici în curtea lui, dar asta conta mai puțin. Până în acel moment al vieții, care se apropia de o jumătate de veac, mai călătorise cu munca — la Târgoviște și București. Slatina era altceva. Nu avea nicio idee încotro s-o apuce, iar cei 110 kilometri păreau mult mai lungi și plini de capcane.
O altă jumătate de țuică i-a luminat mintea. A apelat la un taxi. Milos, taximetristul, a acceptat să-i ia ultimii bani din buzunar — neinvestiți în alcool — 350 de lei, și să-l verse direct în poarta casei părintești.
Deloc ierbivor de fel, Marinică a înțeles atunci o vorbă veche: „Paște iarba pe care o cunoști.”
Cu sufletul împăcat — în fond, a încercat tot ce putea încerca în materie de muncă — Marinică se uită la paharul de țuică și pare să spună, fără să deschidă gura: Winter is coming.
