Mă dau în vânt după oamenii care vorbesc fără să fie întrebați. Mai ales în locuri din care nu poți ”scăpa” imediat. Pățesc adesea. Când nu pățesc, mă lipesc… de curiozitate.
Ultimul caz, un domn îmbrăcat după moda și cu haine din anii 80 discuta aprins (monologa de fapt), pe un soi de terasă a unui chioșc, cu un tip care părea să se fi oprit la intersecția dintre sărăcie și sărăcie absolută.
”Domnul meu, viața e complicată, la un moment dat nu mai știi dacă îți dă sau îți ia. Exemplul meu.
Toată viața m-am lovit doar de femei virtuoase (nu mă refer la rude), într-o lume cu moralitatea la pămănt. Din exterior zici că e o binecuvântare. Aiurea. Fața mea de fraier le-a îndemnat pe toate să-și ofere câte o diplomă de femeie cuminte. Se dezvoltau principiile în ele ca florile în seră. Era atâta cuvioșie de mă credeam preot într-o mănăstire de maici. Cum mă părăseau le reapuca cheful de viață.
Cu bărbații a fost fix invers. Chiar și aia cinstiți simțeau nevoia unei evadări din corectitudine pe spinarea mea. Ieșeau din zona de confort, cum se zice acum. Simțeam că se dezvoltă în jurul meu un nou Vest sălbatic, în care singura victimă sunt eu. Domnul meu, am renunțat să mă mai uit în oglindă. Când mă văd îmi vine ba să fiu cuvios, ba să mă păcălesc și asta mă dezorientează cumplit”.
”Domn profesor, mai dați o vodcă?”, a întrebat, fără ocolișuri, comeseanul.
Profesorul i-a zâmbit. A scos din buzunar un pachet mototolit de țigări și a spus:
”Vodca, dragul meu, e ca viața: dacă o bei repede, nu are gust; dacă o bei încet, se încălzește, devine leșioasă. Da, dau!”.
Apoi a privit spre un puști care trecea prin zonă râzând, asculta ceva la căști.
”Domnule tânăr, nu râdeți. O să ajungeți și dumneavoastră profesor, dacă aveți noroc. Sau cerșetor, dacă aveți și mai mult”.
