Început de ani ’90, seară de Moș Nicolae, orașul mirosea a combustibil ars, benzină cu plumb – așa se purta atunci –, scorțișoară prefabricată și speranțe ieftine. Eu mă târam pe stradă cu aerul acela specific studentului sărac: un amestec de foame, idealism și niște lei în buzunar, care se devalorizau în timp ce îi plimbam, bani cu care trebuia să cumpăr un cadou „drăguț, dar nu prea drăguț” pentru o fată drăguță, dar nu foarte drăguță. Nu iubită, nici prietenă. Un fel de „suntem ceva, dar n-am stabilit ce, să nu stricăm totul vorbind”. Nu o chema Nicoleta, dar mă agățam de numele ei de familie ca să găsesc un motiv de sărbătoare.
Cum nici atunci nu se purta intrarea într-o casă cu mâinile în buzunar, am atacat primul magazin care nu arăta ca un depozit de conserve expirate. Mi-am dat seama imediat că sunt în afara bugetului. Prețurile luminau rafturile ca instalațiile de Crăciun, doar că îți ardeau retina și portofelul succesiv. Am găsit, totuși, într-un colț care îți punea la încercare atenția, o sticlă de vin: un roșu cu o etichetă ce părea lipită de un elev de clasa a doua, în pauza mare. Cu toate neajunsurile, era perfectă pentru statutul meu financiar.
O cumpăr cu toată demnitatea unui om care își investește ultimele economii în viitorul emoțional. Ies cu sticla în brațe și cu o mândrie calmă la purtător, numai bună de spulberat. Ceea ce se și întâmplă: mă dezechilibrez pe o pată de ulei, evident pusă în cale de destinul meu personal, care are simț artistic și chef de glume când îmi e lumea mai dragă. Sticla lovește pământul cu sunetul acela inconfundabil de „adio, viață socială”, iar vinul se prelinge ca sângele unui cerb tânăr, răpus de un vânător nemilos. Mirosea superb… și inutil.
Rămas fără cadou și fără bani pentru alt vin, mă prezint în buza unui chioșc cu prețuri mici și atmosfera unei gherete de soldat TR (termen redus). Mă orientez spre o ciocolată. Arată că am încercat măcar. E frumușică, dar suspect de prăfuită. O iau. La primul bec serios de pe stradă văd că era expirată. Ciocolata. Speranța nu dorea să moară.
Îmi pun inima în dinți, ciocolata în buzunar și plec spre adresă. E seară, blocurile arată ca niște cutii de chibrituri obosite, iar scările sunt populate cu multe umbre venite din trecut și din viitor. Sun. O dată. De două ori. Mă pregătesc pentru momentul în care ea deschide, mă vede cu ciocolata expirată și decide dacă merit vreo formă de milă. Dar nu deschide ea. O face o doamnă de vreo 60 de ani – enorm pentru mine, cel de atunci –, îmbrăcată într-un halat roz cu stele albe. Mă privește fix, de parcă eu eram Moș Nicolae și ea tocmai mă prinsese punând nuielușe de salcâm în ghetuțe. E scurtă: ați greșit ușa.
În clipa aia simt cum ciocolata se topește în buzunar și mă umple de… respect. Verific în minte adresa. E clar: am greșit scara, blocul, anul, țara. Totul părea greșit.
Cobor treptele cu sentimentul acela familiar de student: viața e un munte, iar eu sunt furnica desculță de la baza lui. Nu cedez ușor.
Ajung, în sfârșit, la blocul corect. Mă uit la ciocolată. Mă uit la ușa de la intrare. Mă gândesc că poate Moș Nicolae nu aduce cadouri tuturor; uneori doar îți dă un bobârnac să te trezească. Așa că nu mai sun. Nu intru. Nu risc o a doua catastrofă.
Las ciocolata — expirată, împachetată cu speranțe naive — în cutia poștală. Un cadou nefericit. Ca un semn că am încercat.
Apoi plec, încet, cu mâinile goale și demnitatea șifonată, dar totuși cu un gând bun:
la anul poate… bani, poate adresa… poate fata, poate eu, poate tu, poate da, poate nu.
La mulți ani, Nae!
