Sâmbătă am fost extrem de ocupat. Am făcut bani. Pe bandă rulantă.
Cu foarfeca, un marker negru și o agendă veche. Am decupat hârtiuțe, am mâzgălit pe ele 5 lei, 10 lei, 50 lei și le-am lăsat la uscat pe masa din bucătărie, ca pe niște bancnote scoase dintr-o imprimantă strâmbă. Arătau atât de jalnic, încât nici măcar un copil de trei ani nu m-ar fi putut acuza de fals. Și oricum, nu asta era ideea.
Banii ăștia erau pentru colindători. Pentru un anumit tip de colindători, majoritar:
aceia care vin cu mâinile în buzunare, gura ”cusută” și o boxă în rucsac. Colindători de playback, profesioniști în a apăsa „play”, amatori în orice altceva. Nu deschid gura nici cât să zică „Crăciun fericit”, dar așteaptă să iasă din casă oameni cu suflet mare… și portofelul pe jumătate deschis.
Așa că m-am pregătit. Am zis: dacă tot veniți cu marfă de contrabandă sonoră, vă plătesc și eu cu bancnote de contrabandă grafică.
Cum stăteam în prag, cu banii mei de carton între degete, am fost, în general, ignorat cu o eleganță agresivă. Puțini colindători m-au privit în ochi. Probabil simțeau că ceva nu e în regulă cu bancnotele mele, așa cum eu simțeam că ceva nu e în regulă cu „colindul” lor.
Doar unul, cu un copil foarte mic lângă el, a avut curajul sau sinceritatea să întrebe dacă nu cumva am și bani din ceilalți, „de circulație largă”. În schimb, promitea că îmi și cântă ceva, cu voce, nu cu difuzorul.
I-am dat.
Și a cântat.
În rest falsificatori. Inclusiv eu, care, măcar, falsificam doar banii, nu și spiritul sărbătorii.
Asta spune mai multe despre prezentul nostru decât aș fi vrut să descopăr în acest final de săptămâna.
Mânați, măi!
