Mă retrăgeam spre casă precum soldații lui Napoleon din Moscova, înfrigurat, înfometat, cu ranița goală și cu gândul la mii de kilometri de mine.
Din depărtare se auzea o voce aflată la intersecția dintre euforie și melancolie.
”Ai craci ca ai mei?” răsună o întrebare fără răspuns. Mai fac câțiva pași și observ întregul tablou: o doamnă, sedusă (de o sticlă de vodcă) și abandonată (sticla goală la picioarele ei) stătea într-un echilibru precar pe o bancă. ”Ai, tu, țâțe ca ale mele?” întreabă doamna un tânăr care îi intrase în raza vizuală.
Tăcere!
În dreptul ei urma să intre un bărbat mai în vârstă și apoi soseam eu. Bănuiam cam ce urmează, dar speram să am noroc, să-i pice mai greu celui de dinaintea mea și eu să scap lejer. Eroare totală.
”Ai o țigare?”, i-a picat înaintașului meu, iar eu m-am relaxat, mai ales că acesta dăduse din umeri. Intuiam o repetiție. Eroare.
De ce mi-a fost frică tocmai venea. ”Ai tu pi… ca a mea?”, mi-a aruncat, foarte hotărâtă, doamna. Pe fond de relaxare, dar posedând și un mic drac în mine, care mă împinge la cele mai inutile tâmpenii, răspund: ”Nu, că am plecat din fabrică cu alte dotări!”. ”Și nu vrei să-ți dau?”.
Un înger îmi zice să tac!
Iuțesc pasul.
Din spate aud: ” Ai, tu, ….”
