Pentru vecie, ziua de Sfântul Ion rămâne strâns legată de cârnații extra-picanți, ultra-sărați și de vinul risipit pe pământ. Mult vin. Atât de mult încât, dacă l-ai fi adunat la un loc, probabil că am fi putut spăla păcatele câtorva generații. Îl pomenesc, din nou, pe vărul Lili, Ion în acte, pentru că sunt foarte puțini cei care o mai pot face. Nu pentru că nu doresc, ci pentru că, între timp, au murit sau au uitat ce bine ne era și când ne era rău.
Casa părinților lui Lili s-a micșorat de la un an la altul, ca un pulover spălat prost, până a ajuns o singură cameră, la propriu. Nu metaforic, nu poetic: chiar o cameră. Era mică, dar ne încăpea pe toți! Cu o sobă cu plită care duduia continuu, ca un animal bătrân forțat să mai trăiască o iarnă. Deasupra, o tigaie sfârâia în permanență, într-un zgomot care nu se mai oprea nici când mâncai, nici când vorbeai, nici când discutai aprins al sărbătorii. Era zgomotul oficial al sărbătorii. Exista și un pick-up, dar fie lipsea acul, fie doza cu totul, fie curentul electric. Discurile erau bune doar pentru decor, tablouri moderne ale unor artiști populari.
Atmosfera avea ceva ireal. Timpul stătea suspendat între două pahare de vin, iar ceasurile refuzau să funcționeze din bun-simț. Nimeni nu știa exact cât e ora, dar toți știau precis când „mai merge unul mic”. Și mai știau ceva: că unchiul Tudor lipsește. De fiecare dată lipsea. Inevitabil. Pierdut prin șopron, fără lumină, fără orientare și, după toate probabilitățile, fără un scop clar.
Șopronul era un univers paralel, o gaură neagră în care intrai om și ieșeai problemă. De acolo venea, invariabil, dezastrul. Unchiul Tudor răsturna sau spărgea damigeana cu vinul pe care trebuia să-l bem, nu din neatenție, ci dintr-o vocație suspect de constantă. Vinul se scurgea pe pământ, iar noi îl priveam în tăcere, cu un respect religios, ca pe un martir. Cu excepția soției lui, născută cu un surplus de irascibilitate, nimeni nu se putea supăra pe el. Nici măcar sărbătoritul, care ținea post de nervi în ziua aia.
Oricum, se turna alt vin. Întotdeauna exista „alt vin”. Poate mai prost, mai tulbure, mai periculos, dar alt vin. Cârnații continuau să se prăjească, plita să duduie, iar Lili să fie sărbătorit de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic, de parcă asta era normalitatea: o zi în care mănânci prea sărat, bei prea mult și pierzi prea mult pe jos.
La plecare, hainele miroseau a fum, a porc și a vin. Pe talpă duceam, fără să vreau, câteva picături din Sfântul Ionul acela. Acum, când mă gândesc, îmi dau seama că nu vinul se pierdea, ci timpul. Doar că noi nu știam atunci. Beam și călcam în el, convinși că mai avem destul.
Greu de crezut, am fost și copil!
