„Ai 65 de kilograme. Nu, stai să-l reglez… ai 98.” „E bine?”„E bine.”
Mă ridic într-un cot. Din pat se văd holul și cântarul, unul antic, cu reglaj manual, probabil păstrat pentru aerul său vetust. Lângă el, trei femei și doi bărbați. Următorul client avea fix 100 de kilograme. Mă uit mai atent la el: îi dau maximum 70 de ani, kilograme nici atât.
Apare o asistentă: „V-am zis că nu e bun, arată mult mai puțin.” Nu contează, important e că ”arată” ceva.
Bărbatul de „100” coboară cu grijă, se simte mai greu. Își trage puloverul peste burtă, una imaginară, și zâmbește vinovat, ca și cum ar fi trișat fără să știe cum. Cântarul are întotdeauna dreptate, chiar și când minte.
Unul dintre bărbați oftează, încă nu știe cât mai cântărește. Se uită la mine, ca la un martor incomod, apoi își întoarce privirea repede.
Asistenta le repetă că există și un cântar digital, într-un cabinet, dacă ei țin neapărat să afle câte kilograme au și azi. Nu țin neapărat, vor să se joace. Vor să mai facă ceva, chiar și inutil și complet eronat.
Urmează o femeie mică, cu umerii strânși. Când se urcă, arată 82. Se sperie. Se dă jos imediat. Spune că nu e posibil. Își scoate pantofii. Pantofii cântăresc mult! Acum mai are doar 70. E mai ușoară cu 12 kilograme și cu cel puțin zece ani.
Mă las înapoi pe pernă. Din hol ajunge până la mine un miros de dezinfectant amestecat cu cafea.
Sunt nemâncat.
Îmi e poftă.
De cafea, că în dimineața asta nu am voie.
Dezinfectant am servit, mai devreme.
Mă gândesc că, dacă m-ar pune din nou pe cântar, n-aș mai avea aceeași greutate ca acum zece minute. Poate nici același corp.
Unul dintre bărbați mă întreabă dacă vreau să mă cântăresc.
”Mulțumesc, nu e nevoie, am 21 de grame”.
Sunt doar suflet.
Corpul nu mă mai vrea.
