Așteptam liniștit într-o instituție publică, purtând un dialog intens cu mine însumi. Nu mă contraziceam; în general sunt de acord cu mine. Aud un „Dane, Dane”, care nu îmi atrage atenția, urmat de un „Coane”, care îmi indică destul de clar că poate fi vorba despre mine – așa îmi spuneau colegii în primii ani de liceu, după care am devenit Dede.
Mă întorc: un domn, aș zice în vârstă, îmi zâmbea larg. Îmi întinde mâna, salut politicos, deși habar nu aveam cine este, dar intenționam să întreb cu cine am onoarea. Nu apuc; urmează un interogatoriu scurt: însurat, loc de muncă, copii, boli – răspund reținut – mai deapănă câteva amintiri de când eram navetiști (habar nu aveam de respectivele întâmplări, dar era clar că aveam multe cunoștințe comune), după care vine primul șoc: „Am auzit că te-au făcut și scriitor?”
Nu înțeleg cine trebuia să mă facă ceva și ce mă mai făcuse înainte și îmi exprim nedumerirea. Râde și îmi aruncă în brațe un „știi tu” cuprinzător.
„Îmi dai o carte?”
Zic: „Cu plăcere…”, nu apuc să termin că aud: „Dă-mi!”. Îi comunic că nu le port zilnic în spate, dar, dacă vrea, îi las numărul de telefon să mă contacteze când e prin zonă, ca să-i ofer una, și îl întreb, cu delicatețe, de nume. Îmi spune M., după care adaugă: „Păi tu crezi că eu am timp de prostii, să stau să umblu după cărți? Sunt atâția curieri, îți dau adresa să îmi trimiți acasă.”
Nu știu cine e M. din trecutul meu, dar sunt pe deplin lămurit ce e cu M. de acum. Mă întreabă dacă nu dau o bere; îi zic că mai am de așteptat. Zice că și el, după care pleacă spunând că se grăbește. Nu mă mai salută, chiar se grăbea!
