Am plăcerea și inconștiența să vă recomand un serial pe care l-am văzut (până acum, când scriu) doar pe jumătate. Filmul are toate ingredientele ca să nu-mi placă, dar și un tragism care mă face să-mi placă foarte mult.
Declanșatorul a fost o scenă – doi îndrăgostiți circulând pe trotuare paralele, despărțiți de o stradă – și muzica menită să o însoțească (Neco – Seni Bana Katsam, cover după Joe Dassin – A toi). M-am pomenit ridicându-mă în picioare fără să știu dacă vreau să aplaud, să plâng sau să sparg televizorul.
Serialul, difuzat de Netflix, „Muzeul inocenței” (The Museum of Innocence), bazat pe romanul omonim al lui Orhan Pamuk, nu spune, în fond, o poveste de dragoste, ci una despre imposibilitatea ei. Kemal o iubește pe Füsun – o dragoste care, de la un punct, nu mai are nimic romantic în ea, fiind doar o rutină a suferinței. El nu luptă, nu provoacă destinul, nu produce rupturi spectaculoase; face ceva mult mai trist și mai comun: acceptă.
Sunt iubiri care se consumă și sunt iubiri care nu se termină niciodată, pentru că nici măcar nu încep cu adevărat. Serialul încearcă să ne convingă că memoria nu trăiește în oameni, ci în lucruri: în obiectele pe care le atingem fără să știm că, într-o zi, vor deveni relicve. În fiecare dintre noi există un muzeu, precum cel construit de Kemal, doar că este unul imaterial, iar noi suntem singurii lui vizitatori.
Reamintesc: nu am văzut finalul și, dacă aș avea destulă tărie, nici nu ar trebui să-l văd. Sunt unele povești care nu trebuie spuse până la capăt.
