LUMEA LUI DEDE'S

Victorie

Victorie! Dictatorul nu a plecat, e destul de greu, revoluţia nu a învins, nici nu a început măcar, iar eu nu am câştigat la loto, pentru că nu am jucat în ultimii 14 ani. Care e marea victorie?De dimineaţă m-am trezit respirând şi am putut să mă ridic din pat fără probleme. Acesta este obiectivul meu pentru următorii 50 de ani. Cu puţină credinţă sper să îmi iasă.

Viaţa

Eugenia Vodă: Ce îţi place cel mai puţin în România de azi?

Radu Beligan: Viaţa!

(emisiunea Profesioniştii)

Gloata

Imaginile de la sfinţirea Bisericii Cotroceni m-au uns pe suflet. Gloata s-a manifestat în toată splendoarea ei, sudalme, îmbulzeală, picioare sfărâmate, capete sparte. Doamne care au uitat de foarte mult timp când au luat prima pensie împingeau mai bine decât orice rugbyst din echipa naţională, domni venerabili cu frică de Dumnezeu înjurau de toţi sfinţi în uşa bisericii. Dacă  aşa se manifestă cei mai cucernici dintre români, ce pretenţie să mai ai de la restul. La scurt timp am văzut imagini de la pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva. Schema se repetă la indigo şi la Iaşi. Nu înţeleg de ce Becali nu apelează la acest comando de drept credincioşi pentru a rezolva problema la Steaua. Ori cât de răi ar fi băieţii de la galerie nu au nici o şansă în faţa acestor oameni, antrenaţi la cozile comuniste şi perfecţionaţi la pomenile de orice natură de după 90.

De câte ori mă visez Stalin mă trezesc lac de transpiraţie când îmi dau seama că România nu are o Siberie.

Viitorul?

Joi

Albatrosul ucis

.

de Nicolae Labiş

Când dintre pomi spre mare se răsucise vîntul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez caldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare ca zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

Fereastra care îmi lipseşte

De fapt îmi lipseşte priveliştea de dincolo de fereastră.

Pentru că la etajul 7 unde stau orice fel de geamuri aş pune văd cam acelaşi lucru: 40% cer albastru(sau cum vrea el să fie), 10% antene gsm, 50% blocul de vizavi.

Cu muşcata de la fereastră se rezolvă, dacă nu fac rost de plantă ascult pentru, probabil, a zecea oara piesa de teatru cu acest nume.

Ţara mea

 În ţara lui mură-n gură

(Nina Cassian)

În ţara lui Mură-n Gură,
totu-mi este pe măsură.
Când mă scol de dimineaţă,
Nu la şapte, ci la zece,
Vine-o tavă cu dulceaţă
Şi-un pahar cu apă rece.
Şi dulceaţă zice: ia-mă!
Şi paharul zice: bea-mă
Ia-mă!Bea-mă!
Uşor de zis!
Însă gura s-o deschizi,
Nu-i deloc aşa uşor!
-Ajutor! Ajutor!
Linguriţa, grijulie,
Îmi deschide gura mie.
Ei, aşa mai merge, zic,
Dacă mă ajuţi un pic!

Dar e timpul să fac baie!
Apa intră în odaie
Cu volanele-i albastre.
- Ne-adresăm domniei voastre!
- Cum doriţi să fiţi spălat?
Uite-aşa, culcat în pat!
Cum doriţi să fiţi lăut?
Uite-aşa, în aşternut!
Iar, acum prosopul cel pufos
Se înclină, moale, până jos
-Eu să va frec aş vrea , pe spate
-Nu, vai de mine, nu se poate!
Întreabă-te şi întreabă-mă
Cum pot sa ies din plapumă?
Afară-i frig, în pat e cald
La urma urmei nu mă scald!

În ţara lui Mură-n Gură,
Caşti o gură cât o şură,
Şi îndată-ţi pică-n ea,
Tot ce vrei şi tot ce ai vrea!
Sărmăluţe-n foi de viţă,
Supă caldă, tocăniţă,
Cozonac, compot, halviţă
Cârnăciori şi ciulama,
Murături, etc.

………………………………

greu de mulţumit

Am bunul obicei să discut cu oameni ceva mai bătrâni, dacă îmi este permisă exprimarea mai bolovănoasă, şi culmea îi şi ascult. Constat însă că odată cu înaintarea în vârstă oamenii devin tot mai greu de mulţumit. Spre exemplu criza nu-i impresionează absolut deloc. “Păi se compară ce a acuma cu ce a fost după război? Asta e joacă. Când o să mâncam pâine de tărâţe cu zarzăre verzi şi o să umblăm desculţi pe stradă atunci să ne plângem”, am auzit de curând de la cineva care părea să ştie ce vorbeşte.
E un punct de vedere. Dacă aveau rate la banci nu am îndrăznit să-i întreb. Ceva cuiva tot datorau şi ei.

Mi-am pierdut şi ultima calitate

Odată cu înaintarea în vârstă am auzit tot mai des următoare replică: “Dede eşti om serios, am încredere în tine”. Fără să mă onoreze peste măsură, fraza nici nu mă deranja absolut deloc. Astfel, părea să se contureze, clar, principala mea calitate. Astăzi, la radio, un nefericit s-a găsit să rostească un citat din Oscar Wilde:  “Seriozitatea e singurul refugiu al omului mediocru”. Aşa că din acest moment îmi declar nulă principala calitate. Nu vă mai bazaţi pe seriozitatea mea, a omorât-0 Wilde înainte ca eu să mă nasc.