LUMEA LUI DEDE'S

De partea legii, telegrafic

Mega petrecere la ultimul etaj. Nişte chiriaşi zglobii, tineri şi cu pofta de viaţă, sărbătoresc ceva. Pe la 19.00 servesc ciorbă cu başii de la muzica house. Pe la 23.00, Napoli îngenunchează pe Chelsea în ritmuri braziliene la modă. La 1.30 o horă românească, asezonată cu hăulituri de sfârşit de lume şi tropotit getic, îmi ridică pătura de pe mine şi provoacă o vibraţie interesantă a geamurilor. Precizare, între mine şi sursa de zgomot se mai află încă două etaje, şi teoretic încă două victime. La 2.30 sun la poliţie, dar îi aud cu greu pe cei de la capătul firului imaginar, Joe Cocker mai comite un streaptease. Destul de rapid sosesc doi tineri poliţişti. Mă interoghează temeinic, intrigaţi de faptul că, de ce, tocmai eu, aflat la ceva distanţă de petrecere, m-am găsit să reclam. Scot buletinul, dăruiesc explicaţii, îmi calmez soţia, mă jur că nimeni nu m-a informat că blocul sărbătoreşte ceva, cerşesc un strop de linişte. După 10 minute de discuţii cu mine, reprezentanţii legii se deplasează la uşa petrecăreţilor. După maxim un minut îi văd pe poliţişti cum părăsesc incinta în pas sprinţar. Cu mine au fost lungi, cu ei scurţi.  Muzica tace, petrecerea continuă bubuituri de picior şi discuţii urlate. Eu fac procese… de conştiinţă. Ca de fiecare dată, în raport cu instituţiile, sunt aşezat pe locul mortului. Să-mi fie liniştea uşoară!

Inima mea

de Ion Horea

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.

Rectificare

Trebuie să-mi reconsider părerea faţă de vecini. Ultima zăpadă mi-a demonstrat că sunt imuni chiar şi în faţa celei mai crunte umilinţe. Aproape două ore m-am luptat cu nămeţii din faţa blocului, ajutat de… două  femei.

PS

Indiferent de vecini şi vecinătăţi, politrucul Ungureanu ar trebui să-şi înghită vorbele.

Vinovaţii fără vină

Afară ninge! Nu chiar acum, ninge aşa în general. Cum stau la etajul 7 sunt puţine şanse ca vreo iarnă să-mi aducă zăpada până la fereastră, dar înzăpezit tot mă simt.

De la ieşirea din bloc până la trotuarul principal este o alee cam de 25 de metri, plină de zăpadă, pe care ai două opţiuni, fie o iei pe partea alunecoasă şi te simţi ca la europenele de patinaj, fie o apuci prin partea troienită şi eşti ca pe câmpurile Buzăului. Aşa stau lucrurile cam de o săptămână, de la ultima  faptă de vitejie a mea. Naiv cum sunt, de cum a căzut primul fulg am investit 20 de lei într-o lopată nouă, dornic să mă confrunt cu troienele. Deh, apucături de băiat de la ţară. La prima ninsoare am ieşit voiniceşte şi la faţa locului au mai apărut cam 5 bărbaţi, o mică parte din locuitorii celor 60 de apartamente ale imobilului. Munca s-a distribuit rapid, 3 am muncit, 3 au vorbit. La următoarea zăpadă am ieşit singur şi după ce am lopătat jumătate de alee au mai apărut 2 tineri, care munciseră şi data trecută. În rest linişte şi pace. Acum, ca orice ţăran ţâfnos, am refuzat să-mi mai tocesc lopata sub privirile admirative masculilor alfa din bloc, aşa că toată lumea se chinuie să traverseze o alee plină de capcane. Ca să fiu sincer aş vrea să lopătez, dar “rana din pulpă nu mă lasă”.  În lipsa unei munci fizice, am avut timp să stau şi să caut explicaţii pentru comportamentul vecinilor. Cred că de vină sunt, în primul rând, Băsescu şi Boc, primul că e dictator al doilea că e slugă. De vină e şi Ponta că a trădat cauza şi-l place pe Ungureanu(asta e cam kinki), vinovat e Antonescu că vorbeşte mult şi nu spune nimic concret, Voiculescu are şi el porţia lui, ca să nu mai spun de Iliescu, Constantinescu, Năstase, Ciorbea, Văcăroiu, Roman şi ultimul pe lista scurtă, cu voia dumneavoastră Ceauşescu. Din cauza lor e aleea înzăpezită, ar fi culmea ca cineva să se gândească că locuiesc într-un bloc plin de nesimţiţi. Statul ce face? De ce plătesc vecinii mei impozite şi votează? Asta e chiar culmea să ajungă bieţii oameni să se simtă obligaţi să îşi îndepărteze zăpada de la uşă.

Cu asemenea clasă politică nu se mai poate să trăim, trebuie o schimbare, să vină nişte nemţi , garantat că nu vom obosi niciodată să-i privim cum muncesc.

PS

Ştiu, am mai scris despre zăpadă şi oameni, dar niciodată nu mă satur să admir măreţia nesimţirii.

Viitor de aur

Din lirica ziarului Bursa:

“Blana ursului din pădure este marfa care se găseşte cel mai uşor la noi în ţară. Mulţi o au şi sunt dispuşi să ţi-o vândă pentru un preţ corect din punctul lor de vedere. Este o chestiune de tradiţie, de muncă neos-toită vreme de peste 60 de ani a claselor conducătoare. Obişnuiţi cu această stare de fapt ne vine mai uşor să trăim, aşa cum ni se propune, în viitor, mai ales că acesta este un timp în care nu simţi nici foamea, nici frigul şi nici sărăcia. Bine orientată, clasa politică autohtonă foloseşte prezentul pentru interesul personal şi viitorul când vine vorba de interesul public. Trecutul nu poate fi pus în discuţie, conţine fapte concrete care pot fi uşor transformate în capete de acuzare. Din punctul de vedere al maselor, trecutul conţine prea multe privaţiuni, prea multe erori, prea mulţi ani pierduţi fără niciun folos. Pentru toţi, indiferent de poziţie, există şi un punct luminos în trecut, de care nimeni nu e “vinovat”, exact ca într-un banc celebru în care un bătrân spunea oricui mai avea timp să-l asculte, cât de bine era în perioada lui Stalin, unicul său argument fiind acela că în respectivele timpuri era tânăr.
De la cele mai înalte tribune europene, preşedintele ţării ne anunţă, pe un ton părintesc-dojenitor: “În 50 de ani, cu această datorie ne putem dezvolta extrem de frumos rostogolind-o”. În plus ne avertizează să avem grijă şi ce lăsăm copiilor, “o datorie sau o casă”. În ceea ce ne priveşte, interpretând totul la modul personal, pentru că de generalitaţi statistice suntem sătui, lucrurile sunt clare, ştim ce lăsăm, în ceea ce îi priveşte pe ei, conducători, e la fel de lămurită situaţia, atât că nu e vorba de casă ci de case. Premierul e şi el precis în exprimare când spune că deocamdată nu sunt bani pentru suplimentarea salariilor şi pensiilor rahitice. Poate în viitor. Nu există “generaţie de sacrificiu” care să nu aibă pântecele bombate (precum copiii subnutriţi din ţările lumii a treia ) de la consumul excesiv de “viitor”, aliment care umple pe moment stomacul dar care nu asigură necesarul de proteine, lipide, glucide şi vitamine, elemente vitale pentru o bună func-ţionare a organismului. Când eşti trecut de adolescenţă şi afli că peste 50 de ani, când vei fi trecut şi de a treia tinereţe, ţara va fi frumos dezvoltată, parcă adormi mult mai liniştit. Statul lucrează pentru tine. Sloganul e al unui fost fond de investiţii, dar merge şi în acest caz, efectele pe termen lung probabil sunt aceleaşi.”

….

continuarea aici.

Două generaţii

Îmi place să votez. O văd ca pe o joacă, nimeni nu mă poate convinge că e o treabă serioasă. Treburile serioase au uneori efecte benefice pentru acela care le face, aşa că în acest caz…
Nu îmi place că toată lumea votează. Discuţia e amplă şi nu mai am chef să o port.

De vot mi-au reamintit doi compatrioţi, colegi de aer respirabil pentru o scurtă perioadă. Sunt un el de +80 de ani şi un alt el de +30.Dialogul este 99% autentic şi s-a purtat pe 31 ianuarie 2012, pe seară la minus 12 grade celsius.

+80: Atunci a pierdut tata mulţi bani, pe care îi avea la bancă, în 32.
+40: Cum bre, păi erau bănci pe vremea aia? Nu credeam.
+80: Erau mă, erau destule. Pai în 1938 s-a trăit în ţara asta cel mai bine.
+40: Cine era atunci preşedinte? Venise Ceauşescu.
+80: Nu mă, eram regat, avem rege!
+40: Păi nu erau moşieri? Era rău de ţărani şi atunci, nu aveau nici case în care să doarmă, stăteau sub paie.
+80: Bine mă că e de trai acu, cu Iliescu ăsta al vostru preşedinte.

Am să revin cu tema: trecut, prezent şi viitor .

Credinţă

Crezi cu adevărat în ceva doar atunci când eşti dispus să mori pentru acel lucru. Am auzit asta de multe ori. Văd acum că mulţi îşi urlă credinţele, religioase, sociale, economice, politice, din toţi rărunchii. La nivel mai mare sau mai mic. În acest context mi-am reamintit o povestioară.

Într-o biserică plină până la refuz de oameni a intrat în timpul slujbei un bărbat solid, cu faţa acoperită, purtând în mână o sabie şi a urlat din toţi rărunchii: “Cine vrea să moară pentru  Hristos să rămână pe loc”. Imediat majoritatea credincioşilor s-au repezit la uşă, fugind cât îi ţineau picioarele. În biserică au mai rămas o mână de oameni şi preotul. În acel moment bărbatul şi-a scos masca de pe faţă şi i s-a adresat preotului: “Gata părinte, poţi să începi slujba, te-am scăpat de fățarnici”.

Sfaturile cerşetorului anonim

Oraşul e mare şi-i bine populat, cu maşini şi oameni. Cu greu poţi să beneficiezi de un minut de linişte, mai ales dacă circuli pe domeniul public. Ghinionist (sau nu) am intrat în acelaşi cadru cu o doamnă supraponderală şi cu un om al străzii cumplit de neîngrijit şi atat de mirositor încât copacii lăsau impresia că dacă ar fi avut frunze acestea s-ar fi ofilit. Doamna, ca orice doamna a găsit de cuviinţă să pună la punct pe cineva şi cum eu par în general inofensiv l-a luat în colimator pe omul urât mirositor, imputându-i, culmea, că miroase urât. Între două guri de lighid gălbui sorbit dintr-o sticlă care pătimise multe,  omul îi răspunde senin: „Mie îmi spuneţi, veniţi puţin mai aproape să vedeţi cum e”. Doamna pleacă furioasă, eu zâmbesc. Zâmbetul este întodeauna o punte pe care o poţi arunca peste prăpastiile dintre oameni. Eu zâmbesc rar.  Cerşetorul anonim a păşit peste punte şi s-a simţit dator să-mi  ofere, absolut gratis câteva sfaturi: „E mai bine să puţi. Îţi spun din experienţa mea. Dacă eşti mizerabil şi miroşi urât nimeni nu te mai atinge. Poliţia nu te mai saltă pentru că le e scârbă se te bage în dubă. Oamenii nu te mai lovesc, pentru că nu vor să te atingă. Tu mi-ai da o palmă? Sigur că nu. Când am început să trăiesc pe stradă încercam să fiu cât mai curat. Aveam mereu probleme. Mi-am dat seama că din cauza „curăţeniei” ajunsesem pe drumuri. E o prostie să fii bun. Dacă vrei să nu ai probleme trebuie să fii cât mai împuţit posibil. Eu cu asta mă ocup acum. Mă împut în gunoaie. Tu cu ce te ocupi?”.  I-am răspuns pe larg. Pe scurt ar suna aşa: „Cu acelaşi lucru, dar în alt mediu”.

Tânăra gardă

de Vladimir Maiakovski – 1923

Globul rotească-se-ntruna,
Apele curgă cuminte.
Tînără gardă, tu, una,
Goană, galop, înainte!
Viaţa la pas nu ne place.
Steagul în ropote du-l!
Tineret, milioane, s-atace.
‘Nainte! Şi tot nu-i destul.
Regimente! Pe cărţi! În întreceri!
Frămîntînd slove noi, nesătul,
să semeni idei, să le seceri…
‘Nainte! Şi tot nu-i destul.
Ia cu-asalt piscul cel mai înalt,
subsuoară să-l duci ca pe-un sul.
Să-ţi freamăte sufletul cald,
mai aprig! Şi tot nu-i destul.
Universul – covor sau scrînciob -
De stelele-molii mi-l scutură tare!
Şi poruncă dă-ntregului glob:
mai la stînga să zboare!

Proverbe

Pentru mine:
“Să te ferească cerul să trăieşti vremuri interesante.”

Pentru ei:
“Fereşte-te de câinele care nu urmăreşte băţul cu care te aperi.”

În general:
“Cine te vede intrând în cârciumă nu zice că ai intrat să te închini.”