Patima pescuitului m-a reprins în mreje. Așa că am trecut de la teorie, reviste, TV, site-uri, la chestiuni practice. Am purces pe o baltă privată, având în vedere că suntem în prohibiție, dornic să îmi recapăt reflexele. Ajuns la fața locului, foarte de dimineață pentru mine, dar nu și pentru pescarii profesioniști, am avut parte de un prim şoc. Privind spre malul lacului, unde erau înșirați „colegii” m-am simțit ca și cum mă prezentasem la startul „Turului Franței” cu Pegasul din copilărie. Scaune sofisticate cu suporturi SF, avertizoare video şi audio, sonare, bărcuțe ghidate cu telecomanda – pentru momit și plantat, zeci de pungi cu diverse prafuri, sticluțe cu arome, borcănele cu biluțe, porumb, libelule, lăcuste și alți viermișori, ca să nu mai vorbesc de lansete și mulinete.
După această umilință vizuală, am extras din portbagaj trei lansete, două de pe vremea când încă nu eram tată (precizare: fata mea mai are puțin și termină liceul), o mămăligă învelită în ștergar, o cutie cu râme și două scăunele mai bătrâne decât lansetele. Ca execuția să fie și cu public, pe baltă am sosit însoțit de consoartă și de un vecin.
Acum, un pescar adevărat, ar întoarce-o din condei și ar începe să povestească despre felul în care scotea el pește după pește, iar ceilalți fluierau a pagubă.
Adevărul chiar acesta este, mai puțin partea cu paguba și fluieratul, am prins mult mai mulți pești decât profesioniștii din jur, doar că ai mei aveau undeva spre 200 de grame, iar ai lor, așa rari cum erau, cântăreau undeva la 4-5 kilograme.
